„Aş putea să scriu cu îngeri.”

Şefan Doru DĂNCUŞ

Patru mari texte poetice compun volumul Casa memorială Dăncuş, antologia alcătuită de Ştefan Doru DĂNCUŞ din creaţia sa, apărută în condiţii foarte bune la Editura Eikon (Cluj-Napoca) în anul 2011. Textele cu pricina – Dormi în pace, Doamne! Anti-Diavolul (1995), Lume de mântuială. Amândoi (2004), Casa memorială Dăncuş (2004) şi Apocalipsa după Dăncuş (2004) – refac traseul poetic al unui autor care, nemaiavând răbdare şi socotind că a venit în fine vremea unui „bilanţ literar”, a unei vederi critice asupra propriilor producţii poetice, îşi antologhează destul de devreme, la aproape 44 de ani, cărţile scrise pe parcursul a nouă ani.

Textele care alcătuiesc acest volum au 56, 51, 45 şi, respectiv, 41 de pagini. Întrebarea pe care mi-am pus-o întotdeauna atunci când am întâlnit poezii (texte poetice) lungi şi foarte lungi a fost aceea dacă acestea sunt sau nu sunt capabile să menţină o anumita tensiune de-a lungul întregului text. Cum poţi menţine această tensiune, aşadar tensiunea lirică şi poetică, într-un discurs care se întinde pe 56 de pagini, atât cât numără, de exemplu, primul dintre textele semnate de Dăncuş?

Răspunsul poetului despre care vorbim pare să fie acela că tensiunea unui discurs de o asemenea dimensiune se poate realiza prin punerea cap la cap a mai multor poeme, unele scrise în vers liber, altele în vers clasic, precum şi a unor texte în proză, în cazul nostru a unui text de 26 de pagini... Cel puţin în acest mod este compus primul text (56 de pagini) Dormi în pace, Doamne! Anti-Diavolul al antologiei.

Forma Anti-Diavolului se compune, aşadar, din piese care au, fiecare, o formă proprie, un suflet particular, deci o muzică şi un mod propriu de frazare. O asemenea structură formală, compusă din forme literare diferite, îi este proprie textului postmodern. Scarpetta, Eagleton şi alţi câţiva cercetători ai noului curent literar (nou din 1945-1950 încoace...), ne învaţă, de exemplu, că literatura contemporană, pe care ei o numesc postmodernă, şterge diferenţele dintre genurile literare. Poezia nu ar mai fi, în postmodernism, vers liber, aşa cum se întâmpla puţin mai înainte, în modernism, ci un text informal vers-proză sau un mixaj de genuri, aşa cum este de pildă Dormi în pace, Doamne! Anti-Diavolul, primul text poetic semnat de Dăncuş în antologia sa. Denumirile – „vers în proză” sau „prozem” par să fie depăşite. Deşi unificarea în discurs a unor tipologii formale diferite şi contradictorii pare să fie forţată, artificială, aceasta este admisă şi folosită de către postmodernitate. Aşadar, din perspectiva postmodernismului oficial, discursul lui Dăncuş este salvat.

Postmodern pare să fie Dăncuş şi pentru modul brusc şi debusolant în care schimbă poziţia în text a personajului său, eul poetic. Astfel, acesta este când unul care îl iubeşte pe Domnul Iisus şi se sacrifică pentru el – „poftim, Doamne, la masă/ această pâine este făcută din oasele noastre/ sângele nostru a fermentat pentru acest vin minunat –, când Domnul însuşi, într-o altă înfăţişare – „încep să capăt conturul celui de-Al Doilea Tău Fiu” –, dimpreună cu aproape toată recuzita biblică de rigoare.

Alături de lipsa generală a punctuaţiei, ironia/autoironia, ca atitudine specific postmodernă, dusă până la zeflemea, este şi ea prezentă în primul text poetic:

„acum sunt bătrân şi bogat Doamne.

sunt unul dintre cei mai mari scriitori ai pământului

am lăsat cu limbă de moarte să mă îngroape lângă Tine (...).

vor veni să ne viziteze turiştii şi tinerele speranţe

ale poeziei cu ghizi pătrunşi de importanţă

- am creat astfel locuri de muncă

- şi sentiment naţional

- şi operă nemuritoare

cineva «de la cultură» va citi cu voce gravă

pentru numeroasa şi înfiorata asistenţă (...):

Aici odihnesc

Domnul Dumnezeul nostru

Stăpânul lumii şi al universului

şi

poetul Şefan Doru Dăncuş

născut la 4 august 1968

Decedat la 5 septembrie 1998

Dormiţi în pace!

Fie-vă ţărâna uşoară!” (p. 41)

Chiar şi prin titlu, Dormi în pace, Doamne! pare să fie o ironie la lipsa de responsabilitate a Domnului faţă de creaţia Sa. Dăncuş nu ne dă de veste (nu repetă) că Dumnezeu a murit, dar el îl trimite pe Domnul, ironic, la culcare: Dormi în pace, Doamne!

Întregul text poetic Dormi în pace, Doamne! Anti-Diavolul este un fel de reproş, un fel de certare a Domnului pentru proasta întocmire a lumii în care trăim:

„acum suntem fericiţi Doamne.

ne-ai dat de toate Doamne

îţi mulţumim că avem durere, cizmă, congrese, ziare,

securitate, comerţ, salam cu soia, canal dunăre-marea neagră,

ceauşescu-pace, locuri de muncă, duşmani ai poporului

muncitori, europa liberă, pacepa, dinescu, democraţie

populară, poezii populare

îţi mulţumim Doamne pentru bisericile distruse,

pentru lanurile cu spicul cât cocoşul, pentru patria

noastră mândră luminoasă şi mănoasă

îţi mulţumim că n-avem triunghiul bermudelor

homosexuali, catastrofe aeriene şi feroviare, capitalism

putred, drogaţi, şomeri, datorii externe, aspiraţii

şi Te rugăm Doamne

la-nfricoşata Judecată cu glas mare

să strigi:

SUNT VINOVAT!” (p. 10).

Incluse în acest mare text, descoperim, în bună „tradiţie” a contradictoriei fantezii postmoderne, cinci poezii, care sunt tot atâtea porunci ale Domnului către autor, de la Întâia poruncă a Domnului către Ştefan Doru Dăncuş, până la cea de-a cincea.

Primul text poetic este un fel de interpelare a Domnului, care este deopotrivă certat şi iubit, deşi tonul lui Dăncuş este mai cu seamă unul îmbibat de reproşuri, revoltat, acuzator, protestatar. Ceva ne aminteşte parcă de revolta lui Nietzsche.

Textul Anti-Diavolul include şi dezvoltări eseistice, pamfletare şi meditative. Dăncuş pune în pagină definiţii, reflecţii, poveţe, observaţii, judecăţi existenţiale, îndreptări etice, gânduri despre artă, care nu sunt şi nici nu vor să fie poezie: „artistul nu trebuie să sperie universul, ci să diminueze teama umană de univers”; (...) „trebuie să te bucuri de lume, nu să o negi” etc. Acest îndemn cu braţele deschise este făcut după ce autorul îl apostrofează în fel şi chip pe cel care a creat lumea…

În mixajul specific postmodern de forme, genuri literare, tipuri de expresie, atitudini ontologice practicat de Dăncuş în primul text al antologiei intră, printre referenţi, şi un OZN, pomenit de către autor în trei rânduri. Mai precis, OZN-ul se instalează în partea finală a prozei care relatează în manieră postmodernă răstignirea Domnului, care încheie secţiunea Anti-Diavolul:

„Ea s-a întins alene şi piciorul gol a redactat un sunet subţire pe suprafaţa unui OZN recent”. Observaţi poziţia metaforică a verbului!

Nu de puţine ori, Dăncuş îşi punctează discursul cu imagini care merită reţinute:

„poruncile tale sună ca nişte zaruri

pe tabla de şah a agoniilor mele;”

„(…) în România aceasta fără răspuns;”

„cercul polar al dezmăţului meu;”

„mi-am aprins ţigara de la flacăra unui blestem;”

„O mişcare politică a rugăciunilor;”

„fereastra filtrează sinucideri în masă.”

În mare, pot spune că, asemenea lui Mircea Cărtărescu în Levantul şi a lui Petruţ Pârvescu în antologia apărută la Editura Tipo Moldova, Dăncuş ne invită să lecturăm un text poetic de factură postmodernistă, care de vreme ce dă de pământ cu modernitatea, vrea să ne convingă, în subtext, că poezia contemporană are alt chip. Oricum, între epopeea eroi-comică Levantul, aşa-zisul prototip al poeziei postmoderne pe tărâm românesc, şi antologia Casa memorială Dăncuş, piesa care pare să reţină atenţia prin viziunea şi problematica ei este aceasta din urmă. Încă puţin şi „aş putea să scriu cu îngeri”, ne spune Dăncuş.