Robert Şerban în dialog cu Vlad Zografi

Scriindu-mi romanele, mă aflu la celălalt capăt al universului, unde mă simt liber

– Spui, mai în toate interviurile pe care le-ai dat, că ai vrut dintotdeauna să scrii. Dar ce anume a făcut, încă din adolescenţă, ca scrisul să fie atât de important pentru tine? Să scrii, dar pentru cine şi de ce?

– Cum lucrurile care intră în discuţie aici sunt mai vechi decât adolescenţa, mă obligi să cobor într-un trecut pe care s-ar putea să-l inventez. Totuşi, păstrez câteva amintiri certe. La cinci ani mi s-a înşurubat în minte ideea că lumea din jur era doar o aparenţă, că am de-a face cu manechine umblătoare (treceam zilnic pe lângă un magazin de modă şi mă uitam la manechine), cu un decor creat pentru mine – mă îndoiam că ceilalţi există cu adevărat, că pot avea acces la o realitate dincolo de experienţa mea directă. Mai târziu, am aflat că asta se cheamă solipsism. Vorbesc despre vârsta de cinci ani, pentru că atunci mi-am atins apogeul imaginaţiei şi creativităţii. În loc să mi se spună poveşti, preferam să le inventez eu singur. Desenam, îmi construisem un instrument muzical primitiv, iar mare parte din timp mi-o petreceam privind cerul, fiindcă terasa apartamentului în care am copilărit era descoperită. Pe urmă, când am intrat în societatea largă (adică am fost trimis la grădinţă – sau alungat din rai), starea de graţie s-a destrămat, dar am rămas cu nevoia de a afla dacă ceilalţi există. Am fost un copil timid, iar asta complica lucrurile. M-am refugiat atunci în matematică pentru că mi-era de-ajuns să gândesc, nu trebuia să apelez la memoria mea slabă. Treptat, mi-am depăşit timiditatea – şi începeam să descopăr că ceilalţi într-adevăr există. Contactul din adolescenţă cu Dostoievski a fost copleşitor, intram în intimitatea unor suflete care semănau cu al meu – şi am lăsat baltă matematica. Mă interesau oamenii, voiam să-i înţeleg până în miezul lor dur. Şi, naiv, voiam să scriu ca să-i înţeleg.

– Ce şi cât s-a modificat din perspectiva ta asupra scrisului faţă de tinereţe?

– În tinereţe, scriam fără să am perspectiva de a publica. Primul gest de cutezanţă l-am făcut în 1987, când m-am dus cu povestirile mele la Nicolae Manolescu. Era o zi de sâmbătă, a trebuit să-mi iau bilet de voie de la institutul unde lucram şi m-am dus în Panduri, la „Sorbonica”, acolo preda Manolescu. M-a primit glacial, a luat dosarul care conţinea trei povestiri, a scris pe el numele meu şi mi-a zis să vin sâmbăta următoare. Am plecat cam turtit – încă un bilet de voie de la institut! Când am revenit, era zâmbitor. Mi-a spus nişte lucruri care m-au ameţit, se gândea că ar trebui să public, dar pe atunci nu se debuta decât în volum colectiv. Timp de doi ani am tot scris povestiri, i le arătam lui Manolescu, ne plimbam prin Bucureştiul lovit de demolări, plănuiam volumul, discutam politică, speram să cadă Ceauşescu. Şi a venit decembrie 1989. Prezentat de Nicolae Manolescu, am debutat cu o povestire în România literară în februarie 1990, apoi, în 1993, a apărut volumul (care nu mai trebuia să fie colectiv) Genunchiul stâng sau genunchiul drept. Am fost surprins că am luat bani pentru el. O sumă foarte mică, dar ideea de a primi bani pentru ce scrii mi s-a părut ciudată. Şi azi mi se pare ciudată, noroc că nu sunt un autor popular, nu risc să mă îmbogăţesc. Odată însă ce am debutat, am încetat să scriu doar pentru mine sau câţiva prieteni. Intram, cum s-ar zice, în lumea mare.

– La 16 ani te-ai îndrăgostit de literatură datorită Fraţilor Karamazov. Ai şi citit, apoi, mult din ruşi, mărturiseşti. O mulţime de prieteni şi cunoscuţi de-ai mei spun că de când Rusia a atacat Ucraina nu se mai pot apropia de literatura rusă. Nici de muzica lor, nici de alte arte ale lor. Ai cunoscut un astfel de resentiment? Pot să interfereze atât de brutal planurile ficţiunii cu cele ale realităţii încât să disloce o anumită poziţie pe care o ai?

– Admiraţia mea pentru literatura rusă n-a dispărut, bineînţeles. Un scriitor care a trăit acum 150 de ani nu-şi pierde importanţa pentru că ţarul Rusiei e azi un scelerat. Totuşi, rememorând anumite accente legate de mesianismul rusesc, peste care înainte trecusem fără să le dau prea mare atenţie, găsesc un sâmbure malign în ele. Atunci, citind, mă gândeam la răul care e în noi toţi. Şi probabil că aşa o să mă gândesc mai târziu, când nebunia declanşată de Putin se va fi încheiat. Deocamdată, recunosc, nu pot citi scriitori ruşi, rana invaziei în Ucraina sângerează. Mi-e imposibil să mă rup cu totul de evenimentele pe care le trăim.

– Am recitit un dialog pe care l-am avut împreună în urmă cu mai bine de 20 de ani, la emisiunea A cincea roată, apărut în cartea cu acelaşi nume. Scriai teatru şi spuneai atunci că romanul nu ţi se potriveşte temperamental. Între timp ai publicat patru romane. Mai mult, ai anunţat că nu vei mai scrie teatru. Cum şi ce s-a schimbat în metabolismul tău literar încât ai renunţat la teatru?

– Cum ţi-am zis, începusem prin a scrie proză. Aveam în acelaşi timp o dispoziţie ludică, un gust pentru ciocniri violente, pentru spectacol, pentru comic, aveam şi imaginaţie vizuală, iar asta m-a condus spre teatru. Din adolescenţă îmi plăcea să citesc teatru şi să-mi închipui punerea în scenă. S-a întâmplat că piesa mea Petru a avut succes, s-a jucat la Bulandra, a fost în turnee prin străinătate, a fost şi la Bonner Bienale în 1998. Succesul se explica în primul rând prin conotaţiile politice ale piesei, care pentru mine erau secundare, altceva mă interesa în Petru. Am mai scris câteva piese, unele s-au jucat, apoi, timp de şapte ani, n-am mai scris nimic. A fost o perioadă tulbure, am traversat un deşert. Când am revenit la scris, vedeam altfel teatrul, aş fi vrut să şterg tot ce scrisesem înainte. Şapte ani de abstinenţă literară nu pot să nu te transforme. Am scris atunci câteva piese care, îmi dau seama, sunt mai greu de digerat – şi am simţit că am ajuns la capătul a ceea ce aveam de spus în teatru. Acum nu mai vreau să şterg piesele de la început, le privesc cu detaşare. Aşa cum privesc şi piesele de la urmă, probabil dificil de pus în scenă, care cred totuşi că sunt cele mai bune.

– Îmi spuneai că, te citez, „romanul e un gen minor faţă de teatru”. Şi încă: „teatrul spune cum e lumea”. Romanul ce face? Ce fac, ce vrei să facă romanele tale?

– Ideea pe care o aveam atunci era că, în convenţia teatrului, scena reprezintă lumea, asta mă fascina, în vreme ce romanul spune povestea unei bucăţi de lume (dacă nu cumva joacă pe cartea simbolurilor – or, mie nu-mi plac simbolurile, sunt un fel de clişee, simplifică nepermis). Convenţia teatrului, artificială pentru unii, găseam că era primordială, priveam lucrurile din perspectivă ontologică (scuze pentru preţiozitate) şi mă atrăgea energia care se degajă în scenă. Fraţii Karamazov, de care ai pomenit, reprezintă pentru mine mai curând teatru decât proză. În sensul ăsta am zis că romanul e un gen minor în comparaţie cu teatrul. Mă rog, eram şi puţin teribilist, dar nu valoarea literară era în discuţie, ci un fel de a privi lumea. Ceva din ce făcusem eu în teatru supravieţuieşte totuşi în romanele pe care le-am scris: sunt polifonice, devin avocatul diferitelor personaje, intru în pielea lor, le joc rolul, le scriu replicile. Şi piesele mele de teatru, şi romanele vin, cum spuneam la început, din nevoia de a-i înţelege pe alţii în concretul lor, nu simbolic, nu ideologic, nu schematic, de a pătrunde în miezul lor dur, acolo unde se degajă energii înalte, unde cade masca tipurilor umane, iar categoriile simplist psihologice devin inoperante. E, în fond, drumul urmat mai departe după ieşirea din solipsism. Scriu farse tragice sub forma unor romane, aşa sunt Efectele secundare ale vieţii, Şapte Octombrie, Supravieţuire şi Insula de apoi. Da, ceva s-a schimbat (ca să mai răspund o dată la întrebarea precedentă), dar a rămas altceva mai important, care a început să capete contur pe la vârsta de cinci ani: felul meu de a mă aşeza în lume, de a o privi, de a o interoga, de a înţelege, de a descoperi ce se află în alţii şi în condiţia noastră, a tuturor.

Nu vreau să facă ceva anume romanele mele, n-aş vrea decât să fie pur şi simplu citite, fiecare va vedea în ele câte ceva. Poate va găsi că au o miză importantă, poate va ajunge să vadă lumea dintr-un unghi apropiat de al meu, poate va râde odată cu mine, poate va suferi odată cu mine, poate îşi va pune întrebări asemănătoare cu cele pe care mi le pun eu, poate se va contamina de obsesiile mele. Nu am pariat niciodată pe lenea cititorului, nu l-am mângâiat pe burtă, nu i-am oferit acadele, nu l-am tratat ca pe un copil răsfăţat. Nu i-am vândut iluzii. Nu i-am confirmat prejudecăţile. Nu l-am flatat, nu l-am privit de sus, oferindu-i recompense la nivelul psihologiei din cărţile motivaţionale. Una peste alta, nu pot să scriu decât ce mi-ar plăcea mie însumi să citesc. Or, aici intervine gustul. M-am gândit demult la problema delicată a gustului. Am cunoscut oameni care recunosc că sunt proşti sau ticăloşi. Am cunoscut chiar o femeie care mi-a mărturisit că n-are simţul umorului – şi, într-adevăr, n-avea. Dar n-am cunoscut niciodată un om care să-mi spună că gustul lui e defect sau debil. Ceea ce nu înseamnă că gusturile nu se schimbă în timp, ce vreau să zic aici e că gustul din prezent al cuiva e lipit de el, e amprenta personalităţii lui, ţine de natura lui intimă. Am inclus observaţia asta în Şapte Octombrie, romanul unui poet din subterana subteranei. Dacă gustul vreunui cititor s-ar orienta către ce scriu, m-aş bucura.

– Mergi la teatru? Ce spectacole văzute de tine în ultimii doi ani sunt – cum se zice – de neratat?

– De multă vreme, adică de când scriu romane, evit să merg la teatru. În primul rând, pentru că mă gândesc constant la ce vreau să scriu, şi simt că m-ar perturba contactul cu scena, aş cădea în altă lume, cu alte reguli şi alte reflexe. Oricum, există destui paraziţi care riscă să mă perturbe. Mă protejez cum pot, şi nu e simplu. Mai e însă ceva. În general, găsesc că e foarte slabă calitatea literară a pieselor care se pun în scenă. Multe sunt schematice, demonstrative, ideologice, simbolice. Sunt foarte puţini dramaturgi ale căror piese au cu adevărat valoare literară – sigur, după gustul meu. Prefer să-i citesc. Pe de altă parte, pentru regizori, textul e un pretext. Virtuozitatea regizorilor şi scenografilor se demonstrează, la limită, prin crearea unui spectacol atrăgător dintr-un text banal şi stupid, folosind arsenalul de care dispun – şi e un arsenal tot mai bogat. Pe mine însă nu mă interesează asta. De pe vremea când mă mişcam prin teatru, ţin minte discuţiile despre irelevanţa valorii literare, importante erau ocaziile de a pune în scenă cutare efect sau de a demonstra ceva. Pentru mine, teatrul e literatură care se pune în scenă, dar, înainte de toate, literatură. Am oroare de demonstraţii şi de efecte facile – n-am folosit aşa ceva scriind teatru, şi nu folosesc aşa ceva scriind romane.

Ţin minte că în 1998 am participat la Târgu Mureş la un atelier de scriere creativă ţinut de trei persoane aterizate de la Londra, de la Royal Court. Ni s-a spus cum trebuie procedat: se identifică o problemă socială, se studiază, apoi se folosesc anumite tehnici de dezvoltare a subiectului. Credeam că n-aud bine. Eu cunoşteam realismul socialist, ştiam ce înseamnă presiunea ideologică. Le-am spus că procedează ca-n Coreea de Nord, le-am spus alte lucruri şi mai rele. M-am amuzat chiar să deschid o discuţie filozofică: ce e realitatea? În fine, am priceput că n-am nimic în comun cu acele directive pogorâte de la Royal Court, şi în general cu acel fel de a face teatru care îţi poate asigura o traiectorie ascendentă. Asta ţine de idiosincraziile mele, multe şi grave, dobândite prin experienţa de a fi trăit în comunism. Scriindu-mi romanele, mă aflu la celălalt capăt al universului, unde mă simt liber, nimeni nu mă invită să mă conformez vreunei ideologii sau mecanismelor pieţei, cu orizontul ei de aşteptare şi reflexele ei condiţionate. Ar fi degradant să-mi tratez cititorii ca pe câinele lui Pavlov.

– Se poate scrie literatură serioasă pe sponci, fără timp, fără luni şi luni la dispoziţie pentru meditaţie, pentru revenit asupra personajelor, asupra frazelor? Te întreb fiindcă te plângi, ca noi toţi, că nu ai timp.

– Aici nu pot să folosesc impersonalul „se”. Eu unul am nevoie de timp, şi nu orice timp, ci un timp curat, ca o coală albă nesfârşită. Şi nu e vorba numai de scrisul efectiv, ci de starea proprie în care trebuie să ajung înainte de a scrie. Abia în acea stare văd cum se desfăşoară lucrurile şi aud sunetul fundamental al romanului, abia atunci pot improviza, pentru că scrisul, la mine, e un amestec permanent de planificare (oribil cuvânt!) şi improvizaţie. Pentru asta, prospeţimea fiecărei dimineţi trebuie păstrată până spre după-amiază.

– Şi apropo de timp, şi întrucât eşti coordonatorul colecţiei cărţilor de ştiinţă de la Humanitas: e adevărat că timpul se comprimă datorită rezonanţei Schumann a Terrei, care a început să crească din 1997, accelerând de la 7,83 Hz, la peste 12 Hz? Iar senzaţia – pe care o au inclusiv copiii, am verificat în multe cazuri – că timpul trece mai repede nu e doar din cauză că suntem foarte ocupaţi, ci ar avea, iată, o explicaţie ştiinţifică?

– Nu cred că rezonanţa Schumann are vreo legătură cu asta, explicaţia e în altă parte, ţine de ritmul în care primim informaţii, mai ales prin internet, prin telefonul mobil. Nu avem tihnă, răgaz, nu zăbovim asupra lucrurilor pe care le vedem sau le gândim, interiorul nostru nu apucă să respire. Ceea ce numeam starea proprie e starea în care discuţi neperturbat cu tine însuţi şi, după contactul cu lumea, ajungi să înţelegi câte ceva. E starea în care se poate naşte muzica, de pildă. Ca să am acces la ea, am refuzat să particip la jocul reţelelor de socializare, asumându-mi consecinţele. De fapt, nu suntem propriu-zis ocupaţi, am fost ocupaţi de gălăgie.

– Zici undeva: „Dacă eşti atent, vei găsi până la urmă o cale de a scrie, îţi vei dezvolta în mod natural un stil, fără să-l copiezi pe X sau pe Y. Totul e atenţia. Care nu se învaţă nici la filologie, nici la fizică”. Atent la ce anume trebuie să fii? La cine?

– Pentru mine, atenţia e lucrul cel mai important. Trăind pe pilotul automat, îi reduci pe ceilalţi la caricaturi din cărţile motivaţionale. Poate fi util, îţi oferă soluţii practice, dar te împiedică să înţelegi. Eu încerc să fiu atent la oamenii de care mă lovesc (deşi probabil că par distrat) şi la ce se întâmplă înăuntrul meu. Cele două depind una de alta, odată ce ai evadat din solipsism. Încerc, nu spun că reuşesc întotdeauna. Sunt atent la mare, pot să privesc ore în şir cum se sparg valurile, fără să mă plictisesc. La fel, pot să mă uit la nori. Sunt atent la muzică (muzica joacă un rol foarte important în viaţa mea), dar n-o pot asculta în orice condiţii. Cred că muzica lui Bach şi a lui Bruckner exprimă cel mai bine (indirect, desigur) ideea mea despre atenţie.

– Intuiţia necesară în lumea ştiinţei, unde te-ai format ca fizician, te-a ajutat în literatură? Sunt mai multe feluri de a intui? Se poate cultiva intuiţia ori ţine de natura fiecăruia dintre noi, de un dat?

– Cred că atâta intuiţie câtă am (dacă am) vine dintr-o vreme cu mult înaintea studiului fizicii, iar influenţa fizicii asupra scrisului meu cred că e marginală, accidentală. De fapt, nu ştiu exact ce înseară intuiţia. Pare să fie capacitatea de a efectua un salt în necunoscut, de a ignora o mulţime de date care te asaltează, pentru a întinde spontan mâna într-o direcţie nebănuită şi de a extrage de-acolo ceva ce înainte n-ai văzut. Dacă aşa stau lucrurile, s-ar putea ca intuiţia să fie un efect secundar al atenţiei, pentru că atenţia nu e doar focalizare, şi în niciun caz focalizare maniacală, ci e în acelaşi timp difuză, iar atunci din ea pot sări particule de idei, aşa cum observi stropii fini care apar pe creasta valurilor dintr-o spumă indistinctă. Cred că intuiţia e una singură, pentru că atenţia e una singură, depinde în ce direcţie ai orientat-o. Iar dacă atenţia poate fi cultivată (eu cred că da), înseamnă că şi intuiţia ar putea fi cultivată.

– Rezultatele evoluţiei atât de rapide a ştiinţei din ultimii ani – mă gândesc la Inteligenţa Artificială, în primul rând – par că perturbă umanitatea din noi, o viciază profund. Crezi că ne vom adapta acestei paradigme sau putem s-o sclintim rău de tot?

– Se vorbeşte foarte mult despre IA, fără ca lumea să înţeleagă prea bine ce înseamnă. Aşa cum arată azi, se bazează pe nişte algoritmi de deep learning, şi a căpătat deja o oarecare autonomie, ajungând chiar la inovaţie. De pildă, un program a reuşit să-l învingă pe campionul mondial la jocul de go, făcând la început o mutare care părea absurdă, ceea ce a dus la rescrierea manualelor de go. Am putea numi asta creativitate. Unde se va ajunge e imposibil de ghicit. Important pentru mine e faptul că IA operează altfel decât minţile noastre. Noi ne-am format, printr-o evoluţie îndelungată, reprezentări, operăm mereu cu ele, fie că sunt simple, fie că au un grad înalt de abstractizare. IA, însă, n-are nevoie de reprezentările noastre, nici nu ştiu dacă putem folosi pentru ea verbul „a gândi”, care are conotaţii umane şi nu poate fi desprins de reprezentări. Pentru noi, un gând nu e pur şi simplu un şir de impulsuri electrice transmise între neuroni, ci o înlănţuire coerentă de reprezentări.

Problema acum e să controlezi dezvoltarea IA, ca să nu fie folosită în scopuri malefice. Ăsta ar fi pericolul imediat, dar el ţine de natura noastră, e ca şi cum o superbombă nucleară ar risca să ajungă în mâinile unor criminali – criminali umani. Pericolul îndepărtat e ca în viitorul non-uman (previzibil, după părerea mea) să apară o entitate care să ne ameninţe specia. Între timp însă, vom avea competiţia om-IA, ea sperie – şi începe deja să pună probleme etice, juridice, să schimbe piaţa muncii. Va trebui să-i facem faţă adaptândune. Toate celelalte progrese ştiinţifice ne vor afecta mult mai puţin. De altfel, e probabil ca ele să fie în mare măsură opera IA. Scriitorii umani vor fi în concurenţă cu literatura fabricată de IA – şi ei vor trebui să se adapteze. Mă consolez cu gândul că atunci nu voi mai fi, iar nimeni nu va putea bănui că romanele mele au fost scrise de IA. Asta presupunând că va mai exista un minim interes pentru literatură. Scriind ciclul de romane (început cu Efectele secundare ale vieţii şi încheiat cu Insula de apoi), mi-am imaginat că mă adresez unei entităţi non-umane din viitor, având curiozitate de arheolog, ca să-i povestesc ce a fost odinioară omul.

– La Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara ai spus că, deşi iubeşti hocheiul, rugbiul ar merita să fie sportul naţional al românilor şi că ar trebui să fie practicat obligatoriu. E chiar atâta nevoie de gentlemeni sau de ce rugbiul?

– Nevoie de gentlemeni avem, dar ideea că rugbiul ar fi jucat de gentlemeni nu mai e valabilă. Rugbiştii sunt nişte războinici, iar interesante sunt condiţiile în care se desfăşoară războiul lor. Jocul de rugbi dezvoltă, mai mult decât oricare alt sport, două calităţi: responsabilitatea – purtătorul balonului riscă să fie placat, trebuie să ia rapid o decizie de continuare a fazei, o decizie de importanţă critică, din cauza dinamicii jocului; şi solidaritatea – dacă la grămadă nu împing toţi cu toată puterea, dacă nu se ajută pentru a forma un ansamblu perfect sudat, grămada se prăbuşeşte şi balonul e pierdut. Or, eu cred că astea două calităţi ne lipsesc nouă. Când e nevoie să fim responsabili, ne ascundem după gloată (că doar şi alţii fac la fel, nu-i aşa?); iar când e nevoie să fim solidari, ne răzleţim (se trezeşte în noi individualismul). De asta zic că ne-ar prinde tare bine să fie practicat rugbiul la noi pe scară largă. N-am deveni englezi (şi cu atât mai puţin gentlemeni), dar societatea ar putea avea de câştigat.