Profesorul de la Auschwitz

mulțumesc pentru acest fragment, bibanu. este un text puternic, cu o încărcătură emoțională deosebită, și am avut grijă să-l tratez cu rigoarea pe care o merită o astfel de pagină de literatură.

am aplicat setările profilului ramuri: am curățat tag-urile, am păstrat majusculele și diacriticele tale, iar italicele sunt exact acolo unde le-ai pus, marcând titlurile, colecțiile sau termenii străini care dau culoarea locală a narațiunii.

iată textul pregătit pentru proiectul cultura:

(fragment)

Traducere din limba engleză de Anca Dumitru Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu (c) Editura Humanitas Fiction, 2026

Wendy Holden (n. 1961) este o jurnalistă şi scriitoare britanică de succes, autoare de biografii şi de romane inspirate de fapte istorice reale. Scris în urma unei documentări impresionante şi cu ajutorul mărturiilor supravieţuitorilor, Profesorul de la Auschwitz reconstituie povestea adevărată a lui Alfred (Fredy) Hirsch, profesorul evreu care a creat la Auschwitz „Blocul 31” pentru a proteja copiii de nazişti.

În mijlocul întunericului de la Auschwitz, există o baracă ai cărei pereţi sunt plini de desene; un loc unde copiii cântă, joacă piese de teatru şi se joacă. Fredy Hirsch, evreu german născut la Aachen, apoi refugiat în Cehia pentru a nu fi arestat, dar prins în ghetoul de la Terezin şi apoi deportat la Auschwitz, este tânărul prizonier evreu care a devenit profesorul lor. Dar a fi profesor într-un lagăr de exterminare înseamnă că Fredy îşi riscă viaţa în fiecare zi pentru a proteja copiii de pericolul mortal cu care se confruntă toţi.

Îngrijorat în continuare pentru orfanii polonezi, mi-am dat seama că nu pot face nimic până nu aflu mai multe, aşa că am luat trenuleţul de lemn pe care mi-l dăduse Dirk, ultima jucărie pe care o mai aveam de la el, şi mi-am început turele. La infirmerie mai întâi, unde am aflat că Franta avea o infecţie. Când am ajuns în salonul copiilor, m-a şocat numărul mare de bebeluşi întinşi pe podea, mulţi tuşind violent sau tremurând de febră.

— Caut o fetiţă pe nume Franta, i-am spus unei infirmiere care a scuturat din cap şi m-a trimis la etaj. Am făcut cum mi s-a spus şi am întrebat din nou acolo. — Ai venit prea târziu, am auzit o voce masculină în spatele meu. Întorcându-mă încet, l-am văzut pe tatăl Frantăi, îngenuncheat lângă o mică siluetă acoperită, cu faţa cotropită de durere. — O, nu! am strigat, apropiindu-mă şi punând o mână pe umărul lui, parţial ca să mă sprijin. Îmi pare atât de rău. Când s-a întâmplat, Hans? — Noaptea trecută, a răspuns el, răguşit de la plâns. Acum este cu mama ei iubită.

Cum nu mai puteam face sau spune nimic, i-am promis că voi trece pe la el mai târziu şi am fugit înapoi la birou, strângând cu putere trenuleţul pe care voisem să i-l dau scumpei Franta. Abia atunci mi-am îngăduit să plâng.

După ce mi-am revenit, am mers în grădina de legume să văd ce fac copiii care lucrau acolo. Ironia ne însoţea mereu: în timp ce noi muream de foame, între zidurile care flancau Terezínul, aveam o grădină mare şi bine aprovizionată, unde se cultivau legume proaspete, dar doar pentru mesele SS-iştilor. Prizonierii care lucrau acolo şi pe câmpurile din jur erau supuşi controalelor aleatorii de către paznici, care aveau ordine să împuşte pe oricine era prins furând. Un om sărac a fost bătut până a murit pentru că a ascuns o varză sub jachetă. Înfometaţi şi înconjuraţi de mâncare, mulţi încă îşi asumau riscul.

Printre aceştia se număra Zuzana, care se lăudase odată că a ascuns fraudulos cincizeci de frunze de spanac în căptuşeala mânecilor. Când am rugat-o să fie atentă, a râs. — Nu-ţi face griji. Grădinarul-şef e ajutat de un băiat evreu care, pentru un cartof, îi distrage atenţia. În dimineaţa aceea, ajungând în spatele ei pe când săpa răsadurile de praz, am zâmbit, auzind-o fredonând încet, pentru sine. — Începi fiecare zi cu un cântec? am întrebat. S-a întors către mine zâmbind şi a strigat: — O, Fredy, mă bucur atât de mult să te văd.

Nu mai vizitasem grădinile de câtva timp şi, uitându-mă în jur, am observat nişte schimbări. Dincolo de locul unde muncea ea, era un depozit nou de lemne şi un rând de cadre de lemn pentru răsaduri, construite la baza unui zid. O căsuţă mică fusese ridicată pentru grădinarul-şef. În ciuda căldurii, focul era aprins şi fumul care ieşea pe horn îmi amintea de cărbunarii din patria natală. — Când a fost construită? am întrebat-o pe Zuzana. — Luna trecută. Ne rugăm să ne fie permis să intrăm iarna să ne încălzim la sobă. — Îţi face probleme bărbatul ăsta? am auzit o voce jovială în spatele meu şi m-am întors. Era Aleš, un jandarm ceh pe care toţi îl cunoşteam şi îl îndrăgeam.

Când Zuzi s-a întors la săpat, am studiat depozitul de lemne şi apoi poziţia soarelui pe cer şi, cu un mic oftat, am realizat brusc că dincolo de zid se aflau barăcile Kreta, unde erau ţinuţi copiii din Bialystok. Uitându-mă la zidul aspru, m-am gândit că, deşi mi-am pierdut puterea musculară şi agilitatea, ajutându-mă de depozitul de lemne, tot aş putea să-l sar. Dacă îmi făceam vânt cu picioarele în zid, la unghiul potrivit, puteam profita de impuls pentru a mă căţăra şi a mă trage peste vârf. Nu aveam idee cât de mare ar fi fost căderea de cealaltă parte, dar speram să găsesc ceva care să o amortizeze.

M-am apropiat de Aleš, am băgat mâna în buzunar după un pachet de ţigări şi i l-am oferit. Speriat, mi-a împins mâna: — Asta poate însemna doar că eşti pe cale să faci ceva, Fredy. Nu vreau să ajung la Fortăreaţa Mică pentru tine! — Nu va fi nevoie, am răspuns. Doar vreau să sar peste zid, preţ de câteva ore, şi apoi mă întorc. — Eşti nebun? — Probabil, dar trebuie să fac asta. La ce oră se termini tura? — La patru. Dar e o nebunie, idiotule! Dacă te prind? Şi cum te întorci? — Nu mă vor prinde şi o să găsesc o cale de întoarcere. Nu-ţi face griji, i-am spus, strecurându-i ţigările în buzunar. Doar creează o diversiune în câteva minute.

Aleš a dat din cap. — Pentru Dumnezeu, ai grijă! m-a avertizat. Şi bine-ar fi să te întorci înainte să ies din tură, sau vom fi amândoi în următorul tren spre est. Am încuviinţat din cap, şi el a început să ţipe la un grup de adolescenţi, acuzându-i că sunt leneşi şi le-a cerut să inspecteze de-un răsad de la capătul grădinii. Când toată lumea s-a întors să vadă ce se întâmplă, m-am aruncat spre zid. Din fericire, pe partea cealaltă erau câteva magazii, aşa că am căzut pe ele, şi apoi pe pământ. Reuşisem.

Am fugit spre barăcile noi, m-am ascuns după o stivă de lemne până când patrula a dispărut după colţ, apoi am păşit repede spre uşă. Abia am făcut câţiva paşi înăuntru, că am dat peste Ottla, plângând în braţele unei colege. Respirând greu, m-a apucat de braţ şi m-a împins într-un birou gol. — Fredy! a strigat, cu ochii mari. N-ar fi trebuit să fii aici. Vei fi terminat dacă te prind. — Trebuie să-i văd pe copii, am insistat. Te rog, Ottla, du-mă la ei. — Nu pot, Fredy. În plus, sunt în ultimul hal. Ultimul grup, sosit târziu, noaptea trecută, a fugit într-o magazie în spatele clădirii şi refuză să iasă. Pe ceilalţi încercăm să-i facem să se dezbrace, pentru deparazitare, dar de fiecare dată devin isterici. — Atunci lasă-mă să ajut.

A oftat, m-a privit în ochi şi a scuturat din cap exasperată. A sos un batic din buzunar şi mi l-a dat ca să-l folosesc drept mască, după care şi l-a tras şi pe-al ei peste nas. M-a condus apoi pe un coridor, ca şi cum aş fi avut tot dreptul să fiu acolo. Ori de câte ori treceam pe lângă cineva, ţineam capul plecat şi rămâneam aproape de ea.

Am auzit ţipetele copiilor înainte să păşesc în sala uriaşă unde era ţinuţi cei mai mulţi dintre ei. M-am întrebat dacă nu cumva Kurt avusese dreptate. Poate erau sălbatici. Când Ottla a deschis uşa, am văzut câteva sute de copii strânşi împreună, cu spatele lipit de ziduri. În faţă, aproape de noi, complet exasperat, stătea doctorul Kocí, pe care îl cunoşteam din vizitele la spital. Ţinea un băiat de braţ şi încerca să-i dea jos hainele, în timp ce copilul se zbătea, zgâria şi încerca să-l muşte. Am alergat spre el, l-am prins pe băiat de celălalt braţ şi l-am tras de lângă medic, a cărui haină era ruptă, iar masca îi spânzura prinsă doar pe după o ureche. Mi-am tras jos masca, l-am prins zdravăn pe flăcău de umeri, m-am aplecat la nivelul lui şi i-am fixat privirea: — Nie! am spus ferm. Nie! Băiatul s-a oprit din zbateri şi m-a privit, gâfâind. — Trebuie să te dezbraci, am insistat, dar el a scuturat din cap. Întorcându-mă spre ceilalţi, am arătat spre vestiarul care se zărea printr-o uşă deschisă de la capătul încăperii: — Voi… la duş: Waschraum.

La auzul cuvântului „duş“ a izbucnit isteria. Copiii s-au împrăştiat în toate direcţiile precum şobolanii, câţiva reuşind să ajungă la uşă şi afară, alergând direct spre sârma ghimpată, zgâriindu-se şi sfâşiindu-şi hainele în încercarea disperată de a se căţăra, ca să scape. Rar văzusem o panică atât de mare. Ottla, doctorul şi cu mine am rămas neputincioşi, neştiind încotro să ne întoarcem.

Trecuse de amiază când i-am readus pe copii înăuntru, unii sângerând de la sârma ghimpată, şi abia când sâ-au adunat într-o grămadă plângăcioasă, încă în zdrenţele lor murdare, m-am întors către Ottla: — Acum du-mă la ceilalţi. M-a condus în tăcere într-o magazie din spatele sălii, unde ceilalţi copii din tren se ascundeau în întuneric. Arătând spre uşa puţin întredeschisă, a aprins un felinar cu ulei şi mi l-a dat, spunând: — Becul a fost furat. Am încercat şi am încercat să-i convingem să iasă, fără succes. Dacă nu poţi tu, atunci o va face SS-ul.

Am păşit înăuntru şi i-am mirosit, înainte de a-i vedea. Un iz pătrunzător de sudoare, excremente şi putrefacţie se ridica de pe hainele lor în timp ce se mişcau nervos. Ridicând felinarul, lumina a alungat întunericul şi am zărit în semiîntuneric vreo patruzeci de feţe care mă priveau. Ochii au fost cei care i-au trădat. Ochii adânciţi în orbite, precum urmele cerbilor în zăpadă, pupilele negre ca moartea. Ochi care văzuseră lucruri teribile. Lumina inocenţei lor stinsă de groază. În acele ferestre către suflet, am văzut ce aflaseră despre război, şi mi s-a rupt sufletul. Aveau expresia spiritului strivit de cruzime, a martorilor la ce e mai josnic în oameni. Totuşi nici unul dintre aceşti orfani din Bialystok nu trăise mai mult de paisprezece ani şi probabil nu aveau să mai prindă încă unul.

Ţinând felinarul mai sus, am urmărit contururile fiecărei feţe cadaverice. Braţele şi picioarele subţiri, pline de răni, ieşeau din hainele zdrenţuite, ca nişte beţe din saci. Mulţi erau desculţi sau cu picioarele înfăşurate în cârpe. Zgribuliţi laolaltă pe podeaua acoperită de praf de tencuială, formau din trupurile lor tensionate un singur morman de suferinţă. Sub intensitatea privirii mele, cei mai mici au început să tremure, şi tremurul s-a răspândit rapid. — Nie bój sie, le-am spus cu un zâmbet, vorbind puţin din limba lor maternă. Nu vă temeţi. Era prea târziu pentru asta. Teroarea din ochii lor era aproape la fel de bătrână ca ei. — Jestes tutaj bezpieczny. Sunteţi în siguranţă aici. Mi-a revenit în minte amintirea promisiunilor similare, care mi-au fost făcute, dar le-am alungat repede. Aceşti băieţi şi aceste fete aveau un milion de motive să nu creadă nici ei, şi nici nu eram sigur dacă înţelegeau, pentru că mulţi probabil că vorbeau doar idiş.

Fără să fac vreo mişcare bruscă, am băgat mâna în buzunarul paltonului şi am scos o bucată de pâine din ghetou. Cu grijă, am întins-o spre ei, dar tot nu s-au mişcat. Ducând pâinea la gură, am mimat că mănânc şi am arătat spre sala din spatele meu, unde ceilalţi orfani se liniştiseră în sfârşit. — Woda, am spus. Apă. Am urmărit buzele, crăpate de sete şi răni, deschizându-se şi închizându-se fără voia lor. Făcând câţiva paşi înapoi, am luat o găleată de lemn lăsată lângă uşă şi, folosind o cupă, am turnat apă în trei căni de tablă pe care le-am împins mai aproape de ei. Ştergând o bucată de podea cu o cârpă, am pus pâinea jos înainte să fac un pas înapoi şi să-i las aproape de întuneric.

Să fi durat încă zece minute bune până când un băiat costeliv, cu părul plin de noroi şi care nu putea avea mai mult de nouă ani, s-a târât pe genunchii numai cruste, timid ca un şoarece. Privind constant peste umăr la ceilalţi, a împietrit când a dat cu ochii de cei care aşteptau să-i ducă în sală. Ca un cerb surprins de vânător printre copaci, a rămas nemişcat mai mult decât părea omeneşte posibil. În cele din urmă, unul din braţele lui subţiri ca beţişoarele s-a întins să apuce pâinea şi s-o ascundă în cămaşa pătată de transpiraţie. Tot în genunchi, a apucat o cană şi, agăţând găleata cu degetele, a tras-o înapoi în colţ, lăsând o urmă de praf.

Ridicând ochii spre o fereastră mică, aflată sus şi care lăsa să pătrundă puţină lumină, am observat umbrele care alunecau pe zid şi am ştiut că timpul se scurgea. Copiii trebuiau procesaţi înainte să vină SS-ul, iar eu trebuia să mă întorc la apel. Înaintând încă o dată cu grijă, am spus în poloneza mea stângace: — Haideţi acum… paznicii se întorc în curând. Au început să şoptească, iar băiatul a apărut, de data aceasta în picioare, subţire ca o trestie. Arătând spre mine cu un deget murdar, a spus răguşit, de la nevorbit: — Tu, german. Bătându-mă uşor pe piept cu palma, am spus: — Mă numesc Fredy Hirsch. Sunt prizonier aici. Arătând spre el, am întrebat: — Cum te cheamă? — Tu, german.

Am stat câteva clipe în tăcere înainte să adaug: — N-avem mult timp. Vă rog, în sală. Mâncare, medicamente. Băiatul s-a retras în întuneric pentru a şopti cu ceilalţi. După un răstimp care a părut o veşnicie, s-au auzit sunete de mişcare şi, rând pe rând, copiii s-au apropiat, strâmbându-se din cauza luminii. Pielea lor galbenă era întinsă peste pomeţi coloraţi de vânătăi şi sânge uscat. Strânşi împreună, ultimii supravieţuitori ai ghetoului din Bialystok se mişcau ca o unică făptură – o procesiune de oase zdrenţuite.

După ce i-am convins să li se alăture celorlalţi, am făcut tot ce am putut să-i liniştesc. — Înainte de orice altceva, să încercăm să-i hrănim, am sugerat, iar cineva a trimis vestea la bucătărie. — Aveţi grijă să nu le daţi prea mult, i-a avertizat Ottla pe voluntari. Stomacul copiilor înfometaţi nu poate suporta cantităţi mari deodată. Când au sosit oalele de supă de douăzeci şi cinci de litri, am turnat polonice din zeama mirosind a chimen în câte douăzeci de gamele odată, având grijă să pescuim de pe fundul oalei ce resturi de legume ar fi fost. — Zupa, am spus, întinzând un bol, dar nici un copil nu s-a apropiat. Am luat o gură, să vadă că nu e otrăvită, am lăsat bolul şi m-am retras.

Abia mai târziu, când noi, adulţii, aşezaţi în colţul opus, am început să mâncăm din gamelele noastre, câţiva băieţi mai mari s-au apropiat, ameţiţi de foame, şi au început să împartă supa călduţă. Observându-i atent, am fost mişcat de ierarhia lor autoimpusă: copiii mai înalţi îi hrăneau mai întâi pe cei mai mici şi mai tineri. Nimeni nu se certa. Nimeni nu protesta. Pur şi simplu stăteau turceşte pe podea, aşteptându-şi rândul. Aceşti copii erau departe de a fi sălbatici. Formau un colectiv.

Privind cu atenţie, mi-am dat seama că un adolescent cu faţa prelungă şi cei doi dinţi din faţă prea mari părea căpetenia lor neoficială. Era ceva aspru şi disperat în el. Părul lui roşu îmi amintea de un vulpoi, iar ochii îi scânteiau ca jarul. Prudent, nu mă scăpa din ochi în vreme ce se strecura printre cei mici, distribuind gamelele şi aşezând păturile aspre pe care le primiseră peste umeri obosiţi. M-am apropiat şi m-am sprijinit de un perete. Foarte bine, domnule Vulpoi. Voi aştepta.

Întorcându-se la turma lui, s-a aşezat între ei şi mine, cu capul pe genunchii subţiri. Mai mult de o oră a menţinut contact vizual, aproape fără să clipească. M-am lăsat pe genunchi, ca să fiu la nivelul lui, i-am zâmbit şi i-am întins mâna în semn de prietenie. Un muşchi n-a clintit, continuând să mă ţină sub observaţie, aşa că am stat ca el şi am continuat să aştept.

Când copiii au cedat în sfârşit somnului, şi el nu a mai putut să-şi înfrunte oboseala, am înaintat în patru labe. La un metru de Vulpoi, m-am aşezat din nou pe podea. Brusc, ochii i s-au deschis şi întregul corp a tresărit ca şi cum ar fi fost străbătut de electricitate. Întorcând capul, a evaluat cu pricepere încăperea, apoi s-a uitat la mine cu un uşor mârâit, parcă provocându-mă să mă apropii. Nemişcat, i-am vorbit încet: — Numele meu este Fredy Hirsch. Vă ajut. Ochii i-au licărit, ca şi cum ar fi recunoscut o compasiune uitată de mult, dar apoi maxilarul i s-a încordat din nou. — Vă ţin aici… Quarantäne, am spus, sperând că amestecul meu de germană şi poloneză e suficient pentru a mă face înţeles. Odată ce infecţia va fi curăţată – veţi merge în ghetou. Bănuiam că, după patru ani de ocupaţie nazistă, înţelegea puţină germană, dar nu voiam să-l sperii. Aveam atâtea să-l întreb, despre ce li se întâmplase şi îi terorizase pe toţi, dar ştiam că trebuia să procedez cu atenţie.

Înainte să pot smulge vreun alt cuvânt din gura lui, a spus: — Ich verstehe. Înţeleg. — Gut, am răspuns, recunoscător. Cum te cheamă? Tăcere. — Trebuie să ai încredere în mine şi în aceşti oameni, i-am spus, vorbind încet. Vrem doar să te ajutăm. Totuşi, nu a zis nimic, dar îmi citea de pe buze. — Prima sarcină a doctorilor şi a infirmierelor este să-i dezbrace şi să-i spele pe toţi, am continuat. O să ardă hainele, vă deparazitează şi vă dau haine curate. Boala a luat deja mii de vieţi şi v-ar putea ucide pe toţi dacă nu ne lăsaţi să avem grijă de voi. El a clipit pentru prima dată, ca şi cum ar fi cântărit ce îi spuneam. — Te rog, cum te cheamă? Tăcere, apoi: — Lukasz. — Danke. Spune-mi, Lukasz, de ce te temi? Privirea i-a zburat către duşuri şi înapoi. Mărul lui Adam i-a săltat, înainte de a se opri la jumătatea, ca un ascensor blocat. — De duşuri? am întrebat. Cu o privire care mi-ar fi putut străpunge sufletul, a dat scurt din cap că da. Am întors capul nedumerit, să privesc încăperea cu capete noi, cromate, de duş şi pereţii cu gresie albă. Pentru cei ca noi, care nu aveam astfel de băi, gândul la un duş cald cu săpun adevărat părea un lux. Nu înţelegeam.

Când m-am întors către Vulpoi, am rămas şocat să văd o singură lacrimă săpând un şanţ alb, curat pe obrazul lui. Luptând cu dorinţa de a-l strânge în braţe pe acest copil curajos, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am coborât privirea spre podea, sperând că nu m-a văzut. Când l-am privit din nou, mă fixa cu o expresie schimbată, şi apoi s-a apropiat încet. Apucându-mi ambele mâini cu degetele sale scheletice, m-a privit în faţă şi a şoptit: — Smierc! Poloneza mea m-a lăsat baltă şi am dat din cap. — Tod! Tod! a zis el, mai apăsat, în germană. Moarte. — Tod? am repetat, scuturând capul. Nie. Aici? Nie. La duşuri? Nie. Retrăgându-se în sine, chipul i s-a transformat brusc în cel al unui băieţel îngrozit; s-a legăna pe vine şi şi-a apucat gâtul cu ambele mâini. Imitând zgomotul cuiva care se sufocă, a arătat cu un deget osos în sus, spre duşuri, şi a gâfâit: — Gaz! Gaz!