– În primul rând vă felicit pentru acest roman – Dosarul Bucureşti (Editura Corint Fiction, 2022) – şi, fireşte, prima mea întrebare este cea referitoare la momentul în care v-a venit ideea scrierii acestuia. Cum s-a întâmplat?

– Am scris la început un roman romantic despre Pusha, o fetiţă pe care am cunoscut-o în Bucureşti, când aveam şase ani şi de care am fost foarte îndrăgostit. Puteţi spune că un copil nu este suficient de mare pentru a înţelege iubirea, dar eu sunt convins că un copil este singurul care poate înţelege iubirea în forma ei cea mai pură. Cel puţin, pentru mine, Pusha a devenit simbolul nu numai al unei iubiri pierdute, ci al unei întregi copilării pierdute care a rămas neterminată la Bucureşti. Cu timpul, mi-am dat seama că povestea de dragoste nu era suficientă. Orice mare poveste de dragoste are nevoie de un fundal istoric, aşa cum găsim în Război şi pace, Doctor Jivago, Antonius şi Cleopatra şi multe alte cărţi – fireşte, a nu se înţelege că îmi compar romanul cu aceste capodopere! Revoluţia din România, la care mă refer în roman, a fost un mare eveniment istoric, ce a marcat nu doar căderea regimului brutal al lui Ceauşescu, ci şi sfârşitului comunismului în Europa. Şi, fireşte, ca multe alte evenimente mari, momentul a oferit multe mistere nerezolvate. Ultimul lucru de care aveam nevoie a fost de a lega aceste două teme împreună – povestea de dragoste şi revoluţia. În felul acesta, a apărut povestea despre spionaj.

– Şi, totuşi, de ce aţi ales momentul Revoluţiei din 1989?

– Un roman cu temă istorică are nevoie de o perioadă unică şi adesea violentă din istorie, care să îi confere scriitorului posibilitatea de a crea fundalul poveştilor personale pe care vrea să le spună. Revoluţia din România a fost unică în atâtea privinţe şi există încă multe întrebări care rămân fără răspuns despre acest moment, ceea ce mi-a permis să folosesc „licenţa poetică” pentru a umple acele goluri cu propria poveste. În plus, fiind născut în Bucureşti, am un interes personal pentru România şi pentru Revoluţie şi am vizitat ţara de mai multe ori, atât în anii regimului lui Ceauşescu, dar şi după căderea lui.

– Cum v-aţi documentat pentru acest roman? Din pagini reiese cu uşurinţă că a scrie despre România reprezintă un subiect familiar...

– M-am născut în Bucureşti şi am plecat cu părinţii mei din ţară când aveam şase ani. Începând cu 1970, însă, am revenit în Bucureşti pentru a vizita rude şi prieteni. În această perioadă am vorbit cu mulţi oameni din paliere diferite ale societăţii şi m-am plimbat pe străzile din Bucureşti ca să îmi dau seama cu ochii mei cum trăiau oamenii, cum vorbeau, ce gândeau şi cum s-au descurcat. Am văzut cum era aprovizionarea cu mâncare, de fapt, rafturile goale ale magazinelor şi disperarea din ochii bărbaţilor şi a femeilor care încercau să îşi hrănească familiile în timp ce trebuiau să facă faţă corupţiei de la toate nivelurile societăţii. Am văzut şi am simţit frica de Securitate, rezerva oamenilor de a vorbi împotriva regimului, microfoanele instalate în interiorul telefoanelor, propaganda de pretutindeni şi informatorii – care ar fi fost unul din patru din populaţie. Într-un an, am petrecut o lună întreagă în Bucureşti şi m-am contopit cu această societate, încercând să o înţeleg mai bine. Faptul că vorbeam limba română mi-a dat posibilitatea să fiu apropiat de rudele mele şi de prieteni, iar ei au putut să îmi povestească adevărul din vieţile lor.

– Cum aţi creat personajul Andrei Pincus? A fost inspirat de cineva anume?

– În America, până când am plecat la colegiu, am crescut într-o societate de emigranţi români şi greci. Vorbeam toţi limba română. Aveam mulţi prieteni care veneau în casă la noi şi cu care discutam noutăţile despre România şi cum se descurcă rudele noastre rămase acolo şi în ce măsură viaţa din România avea să se schimbe. Personajul Andrei Pincus este o combinaţie de mai multe persoane care au fost prieteni ai familiei mele.

– Ce ne spuneţi atunci despre personajul Bill Hefflin?

– Ştiţi cum spune Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”. Bill Hefflin îmi seamănă, are trăsături de-ale mele şi chiar momente de viaţă pe care le-am trăit şi eu, însă sunt şi multe alte părţi care sunt pură fantezie. Am fost la Harvard, însă eu nu am fost niciodată abordat de CIA. A fost o fată numită Pusha în copilăria mea, dar nu am revăzut-o niciodată. În multe privinţe, Hefflin este un bărbat a cărui viaţă reflectă unele dintre propriile mele experienţe, dar în altele este imaginată pentru acest personaj o viaţă pe care n-am avut-o niciodată, ceea ce este, în fond, frumuseţea de a scrie ficţiune.

– Cât timp aţi lucrat la acest roman?

– Documentarea romanului a durat aproximativ un an. Am citit multe cărţi despre revoluţie, dar şi articole de ziare în mai multe limbi, lucrări academice şi rapoarte guvernamentale. Scrierea propriu-zisă mi-a luat cam doi ani. Dar la subiect m-am gândit cu mulţi ani înainte de a începe să îl scriu.

– Care a fost cea mai mare provocare în timpul scrisului?

– Cea mai mare provocare a fost să leg cele trei paliere, aspecte ale romanului: povestea de dragoste, povestea de spionaj şi evenimentele istorice. Mi-am dorit să inserez în roman şi puţin realism magic, în mod special în sfârşitul poveştii de dragoste, atunci când Hefflin o găseşte pe Pusha. Este un final ireal într-o lume normală, dar, aşa cum Hefflin însuşi spunea, nu şi în lumea lui Tanti Bobo. Am vrut ca magia lui Tanti Bobo să intre în povestea de dragoste pentru că, până la urmă, ce este mai magic decât dragostea?

– Dar această pasiune pentru serviciile secrete şi lumea spionajului de unde vine?

– Mi-au plăcut întotdeauna poveştile despre spioni, în special cele legate de Războiul Rece. Sunt un mare fan al lui John le Carré şi al vechilor filme britanice de spionaj. Lupta împotriva comunismului a oferit un câmp bogat pentru spionaj între două superputeri nucleare care şi-au folosit serviciile de informaţii pentru a încerca să pătrundă în cealaltă parte. Spre deosebire de romanele despre războiul împotriva terorismului, romanul de spionaj din timpul Războiului Rece este un gen mai subtil de strângere de informaţii între oameni din medii europene şi reguli de joc similare. Este, în fond, un efort intelectual mai mare din partea scriitorului, dar care îi permite să descrie punctul de vedere al fiecărei părţi implicate şi, totodată, să observe cum trăiesc oamenii în alte sisteme de guvernare.

– Este dificil să scrii ficţiune istorică?

– Îmi place să scriu ficţiune istorică. Multe romane excelente au istoria ca fundal pentru poveştile din ele. Cercetarea este una dintre preocupările mele favorite, pentru că învăţ multe lucruri în timpul acestui proces. Contextul istoric ajută dând formă intrigii şi personajelor şi îi permite scriitorului să aducă profunzime poveştii pe care vrea să o spună. Desigur, intervin şi întrebările: cât de fidel ar trebui să fie scriitorul faptelor istorice? Se pot umple golurile istorice doar cu imaginaţia scriitorului? În romanul meu am încercat să rămân fidel datelor istorice şi să aduc propria interpretare doar acolo unde faptele lipseau sau datele nu erau disponibile. Cu toate acestea, multe întrebări rămân fără răspuns atunci când se vorbeşte despre Revoluţie – a fost cu adevărat o revoluţie sau o lovitură de stat? Cine a început-o? Cine au fost lunetiştii din Orientul Mijlociu de la Timişoara, pe care încă îi mai poţi vedea pe YouTube? Ce rol a jucat cu adevărat generalul Stănculescu? Cum a apărut brusc Iliescu în calitate de şef al noului guvern? Când vor fi făcute publice pe deplin arhivele Securităţii pentru a ne permite să găsim aceste răspunsuri?

– Vă este dor de România? Şi, mai exact, de ce anume vă este dor?

– Am scris în carte, este acolo. Mi-e dor de limbă, în primul rând. De câte ori aud vorbindu-se în româneşte, fie că este vorba despre un taximetrist din New York, ori în restaurant sau acasă, la un prieten de familie, mi se topeşte inima. Auzind limba română vorbită îmi simt copilăria, aud vocile prietenilor mei, revăd Cişmigiul unde mama obişnuia să ne ducă pe mine şi pe Pusha să ne cumpere îngheţată şi să ne plimbe cu barca... Odată cu limba vin, apoi, gesturile familiare cu mâna, scuturatul din umeri, arătatul cu bărbia, ridicarea capului în timp ce spui „ts”, care înseamnă „nu”, şi alte sute de gesticulaţii româneşti care îmi readuc sentimentul de „acasă”. Nu l-am găsit, până nu m-am întors în Bucureşti. Apoi este mâncarea: mititei, mămăligă, sarmale, cozonac şi multe alte mâncăruri româneşti tradiţionale pe care mama obişnuia să mi le gătească chiar şi atunci când eram copil în America. Dar, mai presus de toate, iubesc românii, bunătatea pe care o văd pretutindeni în lucrurile mărunte din viaţă, umorul pe care îl au chiar şi în cele mai întunecate vremuri şi prieteniile care durează o viaţă.