Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

A doua zi de dimineaţă, Yang Guifei s-a trezit mai devreme decât de obicei, a chemat două slujnice şi le-a cerut s-o conducă la pavilionul doamnei Floare de Prun.

— La pavilionul doamnei Floare de Prun? a îngăimat una din slujnice, pălind. Pe faţa ei se citea o vădită încurcătură.

Yang Guifei i-a spus să plece.

Cealaltă slujnică a spus fără să clipească:

— Doamna Floare de Prun locuieşte în pavilionul de răsărit al Palatului Yang. Vă conduc îndată acolo.

Această slujnică arăta o antipatie clară faţă de doamna Floare de Prun. Yang Guifei a plecat doar cu ea către pavilionul doamnei Floare de Prun.

Treceau prin galeriile lungi şi uneori întâlneau grupuri de femei care plecau adânc capul când o recunoşteau pe Yang Guifei. La mijlocul drumului au părăsit galeriile şi au scurtat drumul printr-o grădină interioară, cu alei de piatră. Au intrat apoi prin alte galerii şi au traversat alte grădini interioare pavate cu piatră. Cele mai multe dintre aceste locuri erau noi pentru Soţia Preţioasă. Se înşirau la nesfârşit pavilioane, galerii şi curţi interioare, toate la fel, şi pe Yang Guifei au început să o doară picioarele. De obicei nu prea umbla pe jos şi mersul prin grădinile cu dale de piatră o ostenise din cale-afară.

Când au ajuns în aripa de răsărit a Palatului Yang, Yang Guifei era frântă de oboseală. S-a gândit cum oare venea împăratul până aici; desigur nu putea veni călare şi nici cu palanchinul. A întrebat-o şi pe slujnică ce crede despre acest lucru.

— Cred că iese din Palat cu palanchinul şi apoi intră pe poarta cea mai apropiată, a răspuns aceasta.

Într-adevăr, se putea veni aşa, şi-atunci însemna că Palatul Yang nu era chiar atât de departe de Palatul imperial. Trebuia să fie o poartă care dădea în apropierea apartamen­telor imperiale.

— Era bine să intrăm şi noi pe poarta aceea.

— Nu puteam intra. Drumul pe care am venit este singura cale pe care Alteţa Voastră poate veni pentru a o vizita pe doamna Floare de Prun.

Când a început să se vadă pavilionul doamnei Floare de Prun, peisajul s-a schimbat brusc. Doamnele de companie erau aliniate de o parte şi de alta a galeriei prin care mergea Yang Guifei. Pesemne că aflaseră că soseşte şi îi pregăteau o primire pe măsură, cuprinse de emoţie. La intrarea în pavilion aştepta un grup de doamne mai în vârstă.

— Alteţa Sa are să-i comunice ceva urgent Maiestăţii Sale şi de aceea a venit aici, a spus slujnica lui Yang Guifei cu capul sus, privindu-le anume cu dispreţ pe femei.

Nu avea mai mult de optsprezece ani, dar era foarte frumoasă şi vocea îi era rece şi tăioasă.

— Alteţa Sa vrea să-l vadă pe Maiestatea Sa imediat, a adăugat, pe un ton autoritar ce respingea orice posibilitate de refuz.

Doamnele au plecat capetele cu respect şi una dintre ele a intrat in pavilion.

Deşi era conştientă că se comporta aşa cum făcuse şi în cazul doamnei de Guo şi era posibil ca împăratul să se mânie, Yang Guifei nu simţea nici o teamă. Căpătase siguranţa că, oricât de tare l-ar fi supărat pe împărat, pe ea nu avea s-o trimită niciodată în exil. Felul în care se purtase el după incidentul cu doamna de Guo îi dăduse această convingere. Relaţia lor era de aşa natură că, dacă puterea ei creştea cu o picătură, el pierdea o picătură din puterea lui.

Aştepta în picioare, tăcută. Părea că Palatul intrase brusc în agitaţie. Probabil că avea să apară împăratul, şi-a zis când a văzut-o revenind solemn pe bătrâna care le ieşise în întâmpinare, dar cel care s-a ivit vijelios nu era nimeni altul decât Gao Lishi. A trecut prin faţa femeilor şi s-a înclinat către Yang Guifei.

— Alteţă, Alteţă… a zis cu respiraţia tăiată. Niciodată n-am alergat aşa prin Palat, a zis gâfâind puternic.

Chiar părea să fi sărit direct din pat.

— Alteţă, vă conduc înapoi.

— Vreau să-i vorbesc Maiestăţii Sale, a spus ea.

— Maiestatea Sa? Ce să caute Maiestatea Sa aici?

— Dacă Maiestatea Sa nu este aici, atunci vreau să-i vorbesc doamnei Floare de Prun.

— Doamnei Floare de Prun?! Alteţă, ce spuneţi? Nu este un lucru demn de Soţia Preţioasă.

— Am venit special până aici şi nu plec până nu vorbesc cu doamna Floare de Prun, chiar şi pentru o clipă. De ce nu se poate?

— O!

— Lipseşte? a întrebat ridicând vocea.

— Nu, este aici.

— Atunci vreau s-o văd imediat. Du-mă la ea.

Bătrânul eunuc şi-a şters cu palma chipul plin de sudoare.

— Aşteptaţi o clipă! Mă duc s-o anunţ!

— N-are rost. Să mergem imediat în camera ei. Haide!

— Vai, ce lipsită de judecată sunteţi! Gândiţi-vă ce rang aveţi!

Uluit peste măsură, s-a gândit puţin şi-apoi a zis iar:

— Bine, dar aşteptaţi-mă doar o clipă.

A intrat grăbit în pavilion. Femeile rămăseseră acolo fără să se clintească, cu capetele plecate şi expresii de nepătruns, ca şi cum ceea ce se întâmpla nu le privea. Gao Lishi s-a întors rapid.

— Nu este, a zis cu un aer mâhnit şi braţele deschise a dezamăgire.

— Cum adică?

— Cum vă spun, nu este. S-a simţit rău şi a plecat de ieri la Palatul Apelor Calde. Nefiind aici, nu pot să vă ajut, din păcate. Să mergem! Vă duc degrabă la apartamentele Alteţei Voastre.

— Dacă nu este aici, vreau să văd camera ei.

— Alteţă!

Gao Lishi nici n-a avut când să încerce s-o oprească, că ea a şi intrat în pavilion.

— Înapoi! a zis slujnica cu hotărâre către femei, ca pentru a susţine dorinţa stăpânei sale.

Într-o secundă ele s-au aliniat de-a lungul pereţilor, făcându-le drum. Slujnica mergea înainte, iar Yang Guifei o urma.

— Alteţă!

Gao Lishi se agita pe lângă ele, ba în faţa lor, ba în urmă, până când a intrat şi el în interiorul pavilionului.

În vestibul aşteptau, înşirate cu capetele plecate, mai multe cameriste. Slujnica lui Yang Guifei s-a retras în urma ei şi aşa şi-au făcut intrarea: Yang Guifei prima, urmată de slujnică şi de Gao Lishi, ţinându-se după ele. În prima odaie părea să nu fie nimeni. În dreapta se afla o anticameră în colţul căreia se ghicea dormitorul. Gao Lishi şi slujnica s-au oprit unul lângă altul ca la un semn în prima cameră. Eunucul renunţase să mai protesteze. În pragul anticamerei, Yang Guifei a ezitat puţin pentru că părea a fi cineva înăuntru. Şi într-adevăr s-a auzit o voce.

— Ce e cu agitaţia asta în zorii zilei?

Era vocea împăratului. Era deci acolo!

— V-am trezit, Maiestate? a întrebat Yang Guifei.

— Nici vorbă! Abia ce am sosit şi beau ceai. Ai ajuns la timp. E ceai din Sichuan.

Yang Guifei a intrat în anticameră. Împăratul era singur şi degusta ceaiul. Camera era întunecată şi sobră. Parcă puse în dezordine, erau acolo o masă mare, un paravan, diferite vase şi în spate se vedea un pat cu draperiile lăsate.

— Dar doamna Floare de Prun? a întrebat Yang Guifei.

— Nu ştiu… Mi s-a spus c-a plecat la Muntele Calului Negru.

— Şi de ce aţi veni aici dacă ea nu e?

— Am auzit c-a primit ceai rar din Sichuan.

— Şi ceaiul e în spatele draperiilor?

Împăratul a izbucnit în râs.

— Poţi să verifici, dacă vrei.

Asta şi avea intenţia să facă. S-a apropiat şi a tras draperiile. Patul era în dezordine, deşi cineva încercase în mare grabă să tragă aşternuturile. A zărit o pereche de ciorapi albaştri şi o agrafă de jad care căzuseră la piciorul patului.

— Biata doamnă Floare de Prun, a trebuit să fugă desculţă!

Rostind aceste cuvinte, a ieşit din cameră fără să-l mai privească măcar pe împărat şi s-a îndreptat către apartamentele sale. Prin galerii, slujitoarele se înclinau adânc la trecerea ei. Pe la mijlocul drumului slujnica a trecut din nou în faţă. Eunucul, în urma lor, murmura fără încetare cuvinte de neînţeles.

Ajunsă în palatul său, Yang Guifei s-a închis în camera ei şi nu a primit pe nimeni. Gao Lishi a încercat de mai multe ori să-i vorbească, dar l-a refuzat sub cuvânt că nu se simte bine. Seara, când a venit împăratul, i-a spus fără să se ridice din pat:

— Trimiteţi-mă la fratele meu imediat şi voi aştepta acolo condamnarea la moarte. Moartea e dulce faţă de umilinţa pe care a trebuit s-o îndur. Dacă nu mă condamnaţi la moarte, îmi voi lua singură viaţa. Era bine dacă alegeam moartea atunci când m-aţi chemat de la palatul prinţului de Shou. Cucerită de dragostea Majestăţii Voastre, am rămas în viaţă până acum, dar zilele fericite s-au sfârşit, nu mai urmează decât o viaţă de tristeţe. Prefer să-mi iau zilele decât să trăiesc cu asemenea suferinţă.

Yang Guifei plângea în hohote, îndreptând din când în când asupra împăratului o privire plină de reproş.

Împăratul a ieşit fără să zică nimic şi s-a întors peste o oră cu Gao Lishi. Yang Guifei i-a făcut din nou reproşuri şi din nou a spus că vrea să se sinucidă. Cei doi au plecat. După aceea, servitoarele au început să aducă unul după altul daruri de la împărat. Yang Guifei nici nu s-a uitat la bijuteriile bătute cu pietre preţioase, nici la stofele de o frumuseţe fără margini.

Când s-a lăsat noaptea, s-a simţit deodată eliberată de gelozia care o stăpânise toată ziua. Furia a dispărut la fel de brusc cum apăruse şi nici ea nu-şi putea explica cum de putuse să cadă pradă unui sentiment atât de zguduitor. Totul trecuse într-o zi.

Imaginea ciorapilor albaştri şi a agrafei de jad de la piciorul patului o urmărise toată ziua, înţepând-o parcă şi în trup, şi în inimă.

S-a ridicat din pat, s-a încălţat, apoi s-a ridicat. S-a dus în camera vecină şi a dat la o parte draperiile. Pavajul cu dale, albăstrui în lumina lunii i-a atras privirea. Era o terasă largă pavată cu pietre mari, fără un fir de iarbă sau grăunte de pământ. Pentru că în încăpere se făcuse o căldură înăbuşitoare, s-a gândit să iasă. Cum s-a apropiat de uşă, trei servitoare au apărut imediat de nu se ştie unde.

— Alteţă, ieşiţi? a întrebat încet una dintre ele.

— Aş vrea să fac câţiva paşi pe terasă.

— Dar noaptea e friguroasă…

— Nu-mi pasă!

Uşile masive au fost deschise. Ziua, erau tot timpul deschise şi nu le observa, dar noaptea a băgat de seamă cât de grele erau, precum cele ale unei închisori. Imediat au apărut mai multe servitoare şi i s-a părut că aude un sunet de paşi din galeria din faţă. O umbră s-a proiectat de-a lungul galeriei şi a părăsit-o pe la mijloc pentru a reapărea pe terasă. Era Gao Lishi. Venea în mare fugă, anunţat de o servitoare.

— Alteţă, ce faceţi în miezul nopţii…

Cocoşat într-o plecăciune adâncă, îşi ridicase doar ochii spre ea. În lumina lunii, chipul său ciudat şi plin de riduri părea palid.

— Vă pot ţine de urât? a întrebat cu voce şoptită.

Servitoarele i-au lăsat imediat singuri.

— Noaptea trecută, toţi membrii familiei Alteţei Voastre au primit titluri mai înalte. Se va anunţa oficial zilele următoare.

— Şi din ce motiv ni se face această onoare?

— Nu ştiu. Dar e desigur o dovadă a dragostei Maiestăţii Sale pentru Alteţa Voastră. Oricare ar fi motivul, această veste nu poate decât să vă bucure.

Soţia Preţioasă a scrutat chipul eunucului, încercând să ghicească ceva. „Eunucul ăsta nu pierde nici o ocazie pentru a face să avanseze casa Yang…“ şi-a zis.

— Seniorul Yang Zhao are deja o influenţă la care nici nu visa înainte. Veţi putea face planuri împreună cu el. Vă voi explica totul în detaliu cât de curând. Acum e noapte şi mă retrag. Pot să-l trimit pe Maiestatea Sa să vă onoreze cu vizita?

— Te rog. Sunt gata să-l întâmpin.

Rolul împăratului nu mai era acelaşi pentru ea. Nu mai era doar obiectul geloziei ei. Putea obţine multe lucruri de la el şi trebuia s-o facă înainte ca Gao Lishi şi Li Linfu să-şi dea seama. Până atunci îl văzuse ca pe destinul ei întruchipat, dar nu era vorba numai de destinul ei. Era vorba şi de Gao Lishi şi Li Linfu. Şi pentru ei împăratul nu era decât un mijloc prin care-şi puteau realiza ambiţiile.