Călătorie către curcubeu

Traducere din limba japoneză de George T. Şipoş

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, pe 11 iunie 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925 şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008, 2012, 2019). În 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas Fiction, 2015, 2018, 2024, 2025). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind: „Pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez“. S-a sinucis pe 16 aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Maestrul de go (Meijin, 1951; Humanitas Fiction, 2007, 2014), Călătorie către curcubeu (Niji ikutabi, 1951; Humanitas Fiction, 2025), O mie de cocori (Senbazuru, 1952; Humanitas Fiction, 2015, 2020), Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012, 2019), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas Fiction, 2016), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1960; Humanitas Fiction, 2014, 2018, 2024), Vechiul oraş imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009, 2015, 2017, 2019), Frumuseţe şi întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas Fiction, 2013, 2018, 2022) şi Păpădiile (Tanpopo, 1972; Humanitas Fiction, 2015, 2018), roman apărut postum. O primă selecţie din povestirile scrise de Yasunari Kawabata între 1936 şi 1958 a fost publicată în colecţia „Raftul Denisei” sub titlul Valsul florilor în 2013, iar volumul Povestiri de ţinut în palmă (Tenohira no shôsetsu), ce reuneşte proze scrise între 1916 şi 1964, a apărut în 2018.

Tradus pentru prima oară în limba română, Călătorie către curcubeu, unul dintre primele romane publicate de Yasunari Kawabata, urmăreşte o familie complexă, încă nevindecată de rănile trecutului. Cartea a fost ecranizată în 1956, în regia lui Koji Shima, Kawabata semnând, alături de Toshio Yasumi, scenariul peliculei.

Bogatul arhitect Mizuhara a avut trei iubiri în viaţa sa – şi câte o fiică de pe urma fiecăreia dintre ele. Desfăşurându-se la câţiva ani după cel de-Al Doilea Război Mondial, povestea se concentrează asupra a două dintre fete: idealista Asako, mezina, şi cinica Momoko, fiica cea mare, traumatizată şi îndurerată, al cărei iubit a murit în luptă.

„Nu poţi înţelege sufletul Japoniei dacă nu-l citeşti pe Kawabata. Călătorie către curcubeu, recent tradusă, este povestea care lipsea. [...] O carte pentru toţi cei care iubesc Japonia sau arta unui mare povestitor, sau pe amândouă. Uluitoare, strălucită, de neratat.“ (Tony Parsons)

„În această capodoperă, Kawabata redă, cu penelul înmuiat parcă în argint, insuportabila nelinişte şi frumuseţe a Japoniei postbelice.“ (Edmund White)

În timp ce aşteptau să vină micul-dejun în cameră, de afară se auzea zgomotul unei bărci cu motor.

Asako aruncă o privire către părintele ei.

— S-o fi dus careva s-aducă raţiile, spuse el.

Cu o seară înainte văzuseră împreună o barcă care aducea raţiile.

La apus, uşa shoji s-a iluminat brusc în culoarea flăcărilor, iar când Asako a deschis-o şi s-a uitat afară, a văzut că recepţionerul dăduse foc la iarba uscată. Inelele de foc pâlpâind în aerul amurgului se răspândiseră bine.

Lacul Ashi era liniştit. Linia apei de pe malul opus se zărea încă binişor în lumina amurgului, dar munţii de deasupra ei se pierduseră în culoarea lui. Apusul nu mai avusese loc.

Printre spaţiile dintre copaci, văzuseră o barcă în mişcare.

— Vai, pe frigul ăsta sunt şi oameni care merg cu barca… spusese Asako.

Uitându-se către apă, servitorul i-a răspuns:

— Se-ntorc cu raţiile.

— S-au dus cu barca?

— Da, sunt prea grele să le-aduci pe picioare. Cu barca vine o femeie din satul din vale.

Barca alunecând pe apele amurgului atârnat între copacii de pe ţărmul opus părea a fi vâslită de o femeie într-un chimonou simplu.

— Ce mi-ar plăcea şi mie să mă duc după raţii cu barca! exclamă Asako pentru a-şi masca neliniştea.

— Închide uşa aia, că-i frig! spusese tatăl.

Culorile flăcărilor se reflectau încă jucăuşe în josul uşii shoji.

La fel de agitată şi de dimineaţă, neliniştea lui Asako se înteţise din pricina sunetului bărcii cu motor.

— Tot cu raţiile să fie? Ieri era o barcă cu vâsle. Acum e-o barcă cu motor.

Vorbele tatălui nu avură darul de o calma pe Asako, aşa că deschise numai puţin uşa. Se uită scurt în grădină ca să se convingă că soră-sa nu era afară şi apoi deschise uşa cu totul.

Barca se îndrepta către Kojiri. Mergea către locul unde Muntele Fuji, rămas acum ascuns în nori, ar fi trebuit să se reflecte în apele lacului.

De unde se afla, barca de seara trecută părea că îşi ţese drumul printre copaci, stând aproape de ţărm. Barca cu motor însă gonea către mijlocul apei parcă atingând vârfurile arborilor.

— Momoko e! i-am spus eu că ea e! Asako strângea cu putere rama uşii shoji. E tot cu băiatul ăla. Te pune pe gânduri ce-o fi-n capul ei să se ducă pe lac cu noaptea-n cap pe frigul ăsta!

Barca era micuţă, dar lăsa dâre lungi de spumă pe suprafaţa fără de valuri a lacului.

Aşezată la pupa, Momoko se cuibărise cu băietanul ei.

Straturi subţiri de zăpadă se zăreau pe crestele munţilor de pe malul celălalt.

— Tata… se-ntoarse Asako.

Tatăl evită să-i întâlnească privirea rugătoare:

— Hai, închide-odată uşa aia!

— Bine.

Asako continuă însă să se uite lung după barcă.

— Bine, mai spuse încă o dată şi se aşeză la kotatsu, cu un aer pierdut. Ce-ai să faci, tata? l-a întrebat într-un târziu.

Părintele rămase tăcut.

— Tu crezi că e bine ce se-ntâmplă? N-o să faci nimic? Şi-acum îmi vuieşte-n urechi motorul de la barca aia. Îmi bubuie pieptul. şi n-am închis un ochi toată noaptea.

— Te cred, te cred. Da’ chiar nu văd cum am putea să-ncercăm s-o prindem aici…

— Bine, dar, dacă nu aici, atunci unde-ai vrea tu s-o prinzi?

— Poate că nu sunt eu ăla care trebuie s-o prindă. Mai ştii, ieri, ba nu, alaltăieri, când ţi-am spus că vreau să-ţi fac o casă, mi-ai răspuns că ar trebui să fac una şi pentru sora ta?

— Da, ştiu. Dar mai e o soră şi-n Kyoto, nu? Nu voiam doar să ştiu câte case ai avea de construit. Două? Trei?

— Adevărul e… îşi căută el cuvintele, nu prea cred că Momoko ar locui într-o casă făcută de mine, chiar dacă i-aş construi una.

— Adică de ce? De ce crezi tu că eu aş vrea să locuiesc într-o casă făcută de tine, dar Momoko nu?

— Mi-e greu să spun aşa ceva, dar poate că din cauză că m-am însurat cu mama ta…

— Cum?? Asako scutură din cap, şocată. Groaznic… Ce lucru îngrozitor ai spus! Nu crezi că eşti totuşi nedrept?

— Ba da, ai dreptate, încuviinţă tatăl, după care continuă ca şi cum ar fi vorbit singur, dar fără niciun fel de ezitare: De-a lungul întregii mele vieţi, am avut două mari iubiri, dar m-am însurat numai o dată. Mi-am asumat responsabilitatea copilului primei iubiri, dar nu şi pe cel rezultat dintr-a doua. Ştii oricum toate astea, nu?

Asako tăcu preţ de un moment, dar apoi continuă să îşi interogheze părintele:

— Şi de ce, mă rog, nu ţi-ai asumat şi celălalt copil? Din cauza mamei?

— Nu. Pe primul copil l-am luat la mine numai după ce îi murise mama. S-a sinucis, spuse el tăios.

O umbră se aşternu peste pleoapele frumoase, dar nedormite de grijă ale lui Asako.

— Se poate ca, dintre cei trei copii pe care-i ai cu trei femei, numai eu să fiu cu adevărat a ta?

— Ei… Îţi sunt recunoscător că spui aşa ceva, dar…

— Tata, mi se face milă de tine…

— Indiferent dacă trăiesc sau nu împreună, dacă sunt abandonaţi sau daţi în grija altcuiva, copilul cuiva rămâne pentru totdeauna al acelei persoane. Legătura dintre un părinte şi copil nu poate fi eliminată.

— Adică o mamă vitregă nu poate să fie niciodată cu adevărat mama unui copil care nu-i al ei? Atunci şi mama, săraca, tot aşa a fost!

— Nu-i drept să le fie milă copiilor de părinţi. Sau, mai degrabă, a-ţi fi milă de alţii fără rost e la rându-i demn de milă.

— Tu eşti de vină, tata.

— Da, asta aşa e. Numai că soarta omului n-are întotdeauna sens.

— Adică, tu vrei să spui că soarta-i de vină că Momoko era în barca aia? Că trebuia să se întâmple aşa?

— Nu, în niciun caz. Dar tu crezi că Momoko are gânduri serioase faţă de copilandrul ăla?

— N-am eu de unde să ştiu.

— Mie totuşi nu mi se pare că e chiar interesată de el. Are temperamentul maică-sii, merge până la extremă, până la capăt şi găseşte tot timpul câte ceva pentru a se dedica trup şi suflet, orbeşte, ignorând orice altceva. Cu copilandrul ăsta însă, parcă e… nu ştiu cum… neglijentă.

— Neglijentă? Ba mie mi se pare că e cât se poate de serioasă cu el. Problema e că în acest moment… chiar acum, Momoko are doi prieteni, tata. Băiatul cu care e acum se numeşte Takemiya. Eu una chiar nu pricep ce-i în capul ei, de are două relaţii în acelaşi timp.

Asako se ruşinase de propriile vorbe şi-şi trăsese cumva umerii în spate.

Părintele păru uşor surprins, dar spuse:

— Nu e în apele ei. Trebuie să înţelegem ce rană poartă ea în piept. Dacă nu reuşim, s-ar putea să ne fie foarte greu s-o oprim din joaca asta cu focul. Tu ştii cumva care-o fi problema?

— Rana ei din piept… Crezi tu că oricine altcineva decât propria ei mamă poate să afle aşa ceva?

— Mai rău e că-i încăpăţânată de nu se poate, replică tatăl. Jocul ăsta periculos e semn clar că-i torturată de ceva din interior. Ceea ce mă chinuie pe mine e ideea că se poate să fie un semn prevestitor de suicid…

— Sinucidere? Momoko?…

Asako fu cuprinsă de un tremur la auzul propriilor cuvinte teribile şi brusc încercă să asculte în depărtare.

— Nu se mai aude barca cu motor! Tata! Crezi că Momoko are de gând să se arunce-n lac? Să fi făcut un pact să se sinucidă împreună cu băiatul ăla? Şi se ridică în picioare ca să deschidă uşa shoji. Crezi că asta e…? Tata? Barca nu se mai zăreşte.

La vorbele ei, părintele se simţi şi el luat cu fiori.

— Stai liniştită! S-au dus pur şi simplu mai departe.

Asako se uită însă în zare, până la Kojiri:

— Cât de departe? Nu se vede nimic. Nici urmă de barcă pe lac. Eu mă duc pe mal să-i caut. Asako îşi puse repede o pereche de geta de grădină şi se repezi pe uşă afară. În urma ei se ridică un norişor de cenuşă de la iarba arsă în ajun.

Nu se auzea decât foşnetul zăpezii care cădea continuu. Părea că cineva atinge delicat de afară hârtia uşii shoji.

Cum ramele nu aveau decât hârtie, frigul şi tăcerea se prelingeau nestingherite în cameră.

Nu-şi dăduseră seama de foşnetul de afară decât târziu, în preajma prânzului, şi deschiseseră panourile pentru a se găsi în faţa omătului care cădea necontenit.

Pe malul celălalt al lacului, culmile se disipaseră. În căderea lor, fulgii de nea blocau întregul lac şi colorau copacii de pe mal într-un alb aspru. Gazonul dispăruse şi el sub omătul greu.

Mizuhara tocmai se gândea că ar fi fost înţelept să plece de acolo mai înainte de a se pomeni că nu mai pot ieşi din cauza zăpezii, dar Asako spuse ea mai repede:

— S-aşteptăm până pleacă Momoko totuşi. Îţi dai seama ce neplăcut ar fi să dăm nas în nas cu ea, tata. S-ar enerva fără doar şi poate.

— Da, dar nu putem nici să ne-ascundem aici de parcă noi am fi făcut ceva rău.

— Păi am făcut. Nu trebuia să mă aduci numai pe mine aici.

În aşteptarea plecării lui Momoko de la cabană, pe Mizuhara îl luă cu frig şi se aşeză pierdut pe gânduri la măsuţa kotatsu ca să se mai încălzească. Se gândea la cele trei fete ale lui, atât de diferite una de cealaltă, dar atât de asemănătoare cu mamele lor la înfăţişare, temperament şi felul în care se purtau în societate.

Dar, deşi semănau în mod evident cu mamele lor, toate trei moşteniseră câte ceva şi de la el. Una forma lobului urechii, alta felul în care mergea sau curbura degetelor de la picior, toate aveau şi unele trăsături minore, de la părintele comun.

Felul în care copiii seamănă cu părinţii şi în acelaşi timp sunt atât de diferiţi de ei i se păruse întotdeauna ceva straniu. Iar faptul că fetele lui semănau atât de bine cu mamele lor, dar şi puţin cu el i se părea chiar şi mai ciudat.

Oare cum era mai corect să se gândească? Cele trei femei aduseseră pe lume aceşti copii din cauza lui, sau datorită lui? Ajuns la vârsta la care nu se mai punea problema producerii altor urmaşi, Mizuhara nu privea în urmă cu remuşcare şi amărăciune, ci cu sentimentul că fusese norocos să fi beneficiat de atenţia şi de pofta de viaţă a femeilor. Dacă era să te iei numai după înfăţişarea lor, frumuseţea celor trei fete pe care le adusese pe lume era dovada de netăgăduit că nu erau născute din păcat.

Atât mama lui Momoko, cea mai mare, cât şi cea a lui Asako, mijlocia, se prăpădiseră.

Ce mai rămăsese în urma acestor două femei, dacă nu tocmai fiicele lor şi amintirea dragostei pe care le-o purtase?

Suferinţa şi amărăciunea care-nsoţesc inevitabil dragostea nu le fuseseră necunoscute nici lor şi nici lui. Acum însă, când ele erau de mult trecute la cele veşnice, toate acele sentimente trecuseră şi ele.

Fetele lui însă sufereau şi-acum din cauza felului în care veniseră pe lume şi a trecutului tatălui lor. Asta nu îl făcea câtuşi de puţin să se-ndoiască de cât de mult îl iubeau.

Pe măsură ce-mbătrânea, bucuria, tristeţea, plăcerea, durerea pe care odată le considerase adevăruri inerente ale existenţei umane începuseră să i se pară triviale, valuri efemere în marele flux al vieţii.

Relaţia pe care o avusese cu mama celei de-a treia fete, o femeie din Kyoto, era însă complet diferită de celelalte două de dinaintea ei.

Înaintea fiicei pe care i-o născuse lui, ea mai avusese un copil cu un alt bărbat. Şi nu era deloc de neimaginat că va mai avea şi alţi copii cu alţi bărbaţi în viitor, având în vedere că încă era tânără.

Pe de altă parte, Mizuhara fusese singurul bărbat din viaţa mamelor lui Momoko şi Asako.

Dar asta nu crease niciun fel de antipatie între el, femeie şi fiica lor. Ba se putea spune că relaţia lor era una plină de afecţiune.

Acum că aflase de ce se dusese Asako la Kyoto, o invitase să meargă cu el la Atami pentru a-i vorbi despre sora ei mai mică. Când însă Asako deschisese subiectul înaintea lui, nu reuşise defel să se adune pentru a spune ceva. Iar acum, că apăruse şi Momoko la Hakone, ocazia de-a vorbi se dusese pe apa sâmbetei.

Măcar dacă Asako şi-ar fi dat seama că el avusese de gând să îi explice situaţia fiicei din Kyoto, tot ar fi fost ceva.

Adevărul e că dintre cele trei mame ale fiicelor lui, numai cu Sumiko, mama lui Asako, avusese o relaţie relaxată, în care se putuse simţi în largul lui. Dar, cu trecerea ei, nu-i mai rămăsese decât femeia din Kyoto.

Iar ideea că ar fi putut să-i ceară părerea lui Asako despre relaţia cu ea îl făcuse să se abţină şi mai abitir de deschiderea subiectului despre mezina lui.

Era oare posibil ca atunci când se dusese la Kyoto Asako să fi sperat să o cunoască şi pe mama fetei?

Sunetul zăpezii căzând molcom afară îl făcu să-i fie dor de femeia care se afla bine-mersi la Kyoto.

— Asako, o să răceşti dacă dormi acolo, îi spuse şi o scutură de umăr.

Asako deschise ochii. Erau roşii. Cu braţul pe kotatsu, puse capul în pământ.

— Momoko o fi tot…? Să nu-i spunem totuşi că suntem şi noi aici? Deşi cred c-ar fi neplăcut pentru tine, tata.

— Oricum nu putem pleca pe ninsoarea asta.

— Cred că şi Momoko trebuie să se fi întors la cabană. La cât de tare ninge, nu se duce ea să se sinucidă, nu, tata?

— Tot la asta te gândeşti?

— Mie chiar mi-e frică c-or să se omoare. Tu eşti de vină că te-ai apucat să pomeneşti de sinucidere.

Mizuhara dădu din cap cu gândul la tânăra mamă a lui Momoko, care-şi pusese capăt zilelor.