Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Multă vreme, tatăl meu, Yang Jinbiao, s-a încăpăţânat să creadă că părinţii mei naturali m-au abandonat pe calea ferată ca să pier sfârtecat de tren, aşa că adeseori spunea ca pentru sine:

— Cum de-i rabdă cerul pe asemenea oameni fără suflet?

Gândul acesta care nu-l slăbea niciodată îl făcea să mă iubească mai presus de orice pe lume. Din ziua în care m-a luat de pe calea ferată, am rămas nedespărţiţi. La început, m-a purtat la pieptul lui într-un săculeţ de pânză. Primul a fost albastru, croit de Li Yuzhen, dar mai târziu mi-a făcut şi tata unul, tot albastru. În fiecare zi, când pleca la serviciu, mai întâi pregătea laptele praf, umplea biberonul şi îl vâra în haină, la piept. Îl ţinea lipit de inima lui, care bătea cu putere, ca să păstreze laptele cald. Pe urmă mă băga şi pe mine în săculeţ, îşi punea pe umăr un termos – modelul acela cazon, iar în spate lua două bocceluţe – una plină cu scutece curate şi cealaltă goală, ca s-o umple cu scutecele pe care le udam în timpul zilei.

El umbla încoace şi încolo cât era ziua de lungă să schimbe macazul, timp în care eu mă legănam la pieptul lui. Pentru mine, acesta a fost cel mai duios leagăn din lume şi acolo m-am bucurat de somnul cel mai dulce în vremea prunciei mele. De n ar fi fost foamea care să mă chinuie din când în când, cred că nu mi-ar mai fi trebuit niciodată să mă trezesc, aşa de bine îmi era la pieptul tatălui meu. Atunci când mă trezeam şi plângeam, el ştia că mi-e foame. Întindea mâna şi lua biberonul, îmi îndesa tetina în gură şi uite aşa am crescut eu mare, sugând din biberon, cuibărit la pieptul lui. Apoi, într-o bună zi, când m-a cuprins foamea, n-am mai plâns, ci am întins mâna singur şi am dibuit biberonul. Gestul meu l-a surprins peste măsură pe tata, atât de tare, încât a dat fuga la Hao Qiangsheng şi Li Yuezhen să le spună cum eram eu cel mai deştept copil din lume.

Aşa am crescut, într-o înţelegere secretă cu tatăl meu – el îmi ştia nevoile – când mi-era foame, când mi-era sete. Dacă îmi era sete, lua o gură de apă din termos şi îmi picura direct în gură, aşa încât să pot înghiţi fără să mă înec. Odată, i-a spus lui Li Yuezhen că deja poate să-şi dea seama, după sunetele pe care le scoteam, dacă îmi era foame sau dacă îmi era sete. Li Yuezhen nu prea ştia dacă să dea crezare acestor vorbe, căci ea îşi dădea seama dacă fiica ei este flămândă sau însetată judecând după momentele zilei.

Când umbla pe calea ferată, tata simţea uneori un miros urât şi atunci ştia că trebuie să-mi schimbe scutecele. Se lăsa pe vine lângă calea ferată, mă punea jos şi, în duduitul acela al trenului care trecea pe lângă noi, mă ştergea la fund şi îmi punea un scutec curat. Pe urmă, acoperea murdăria cu pământ de lângă calea ferată şi, după ce împacheta bine scutecul, îl punea într o altă traistă. Când îşi termina programul de lucru şi se întorcea acasă, întâi mă aşeza pe pat şi apoi spăla bine scutecele cu săpun şi apă curată de la robinet.

Casa noastră era, de fapt, o cămăruţă aflată la douăzeci şi ceva de metri distanţă de calea ferată. Tot timpul, în faţa uşii atârnau o grămadă de scutece la uscat precum frunzele în copaci, iar casa noastră era aidoma unui arbore cu coroana bogată.

Aşa am crescut, însoţit de duduitul trenurilor care treceau pe lângă noi şi zgâlţâiau casa. Când m-am făcut un pic mai măricel, tata m-a purtat cu el în continuare, dar de acum nu mai stăteam la pieptul lui, ci în cârcă. Săculeţul în care mă ducea la piept s-a mutat în spinare, doar că a fost nevoit să-l lărgească pe măsură ce creşteam.

Tata era tare îndemânatic, aşa că a învăţat să-mi croiască haine şi să-mi împletească pulovere. La serviciu, colegii lui nu se puteau stăpâni să nu pufnească în râs când îl vedeau cum împletea cu andrelele în timp ce umbla pe calea ferată, cu mine în spinare. Îi mergeau aşa bine degetele, încât nici nu mai era nevoie să se uite la ceea ce lucra.

După ce am învăţat să merg pe jos, am început să ne ţinem de mână. La sfârşit de săptămână, tata mă ducea în parc, la joacă, şi abia acolo îmi elibera liniştit mâna, dar mă urma întotdeauna îndeaproape, fiindcă eu mă zbenguiam în toate părţile. Inimile noastre băteau la unison şi, atunci când ne plimbam pe aleile din parc, era de ajuns ca tata să întindă mâna către mine, că eu, fără să-l privesc, simţeam că-i acolo, lângă mine, şi numaidecât îi întindeam şi eu mâna micuţă.

Odată întorşi în cămăruţa de lângă calea ferată, tata redevenea foarte vigilent, ca nu cumva să păţesc ceva. Dacă gătea în casă, iar eu voiam să mă joc pe afară, lua o sfoară pe care la un capăt o lega de piciorul lui, iar la capătul celălalt de piciorul meu. Aşa am crescut eu în zona de siguranţă pe care mi o stabilise tatăl meu, nevoit să mă învârt doar prin faţa uşii. De fiecare dată când vedeam trenul şi simţeam un imbold de a porni către el, îl auzeam imediat pe tata cum striga din cămăruţă:

— Yang Fei, vino încoace!

Căsuţa pe care o căutam şi-a făcut apariţia chiar în momentul în care calea ferată se îndepărta plutind lin în zbor. În urmă cu o clipă nu se zărea, dar acum era acolo. M-am văzut pe mine în copilărie, l-am văzut pe tatăl meu în tinereţe şi mai era şi o fetişcană cu cozi lungi. Am ieşit toţi trei din căsuţă. Chipul meu îmi părea vag cunoscut, chipul tatălui meu îmi era proaspăt în amintire, de parcă mai ieri îl văzusem pentru ultima oară, în timp ce al fetei îmi apărea neclar.

Copilăria mea a fost ca un cântecel vesel, însă eu habar n-aveam că îi ruinam viaţa tatălui meu. Din clipa în care am căzut între liniile de cale ferată, drumul vieţii lui s-a îngustat pe neaşteptate. N-avea nici o prietenă, iar căsătoria părea un vis îndepărtat. Cei mai buni prieteni ai lui, Hao Qiangsheng şi soţia lui, Li Yuezhen, i-au prezentat câteva fete, iar tata le-a spus de la bun început povestea mea – o dovadă cât se poate de grăitoare că era un bărbat bun, de toată isprava. Când îl întâlneau fetele acelea, el, dacă nu îmi schimba scutecele, îmi tricota pulovere; ele zâmbeau un pic, după care îi întorceau spatele şi plecau tot aşa cum veniseră.

Pe când aveam patru ani, a apărut o tânără cu cozi lungi, mai mare decât tatăl meu cu trei ani. Ea nu a asistat la schimbatul scutecelor şi tricotatul puloverelor, ci a văzut doar un băieţel destul de simpatic. M-a mângâiat pe creştet şi pe faţă, iar atunci când i-am spus „tanti”, m-a luat în braţe bucuroasă şi m-a aşezat în poala ei. Gesturile acestea l-au zăpăcit complet pe tata, care numaidecât a întrezărit posibilitatea unei căsătorii.

Aşa au început să-şi dea întâlnire, dar eu nu aveam nici o legătură cu întâlnirile lor, fiindcă eram dus acasă la Hao Qiangsheng şi Li Yuezhen. Se întâlneau după căderea serii şi se plimbau agale de-a lungul căii ferate, după care se întorceau tot agale. Tatăl meu, Yang Jinbiao, era un om taciturn şi cam sfios, aşa că o însoţea pe fata aceasta fără să rostească prea multe vorbe. Uneori, ea mai rupea tăcerea, spunând câte ceva şi abia atunci deschidea şi el gura, dar adeseori vocea îi era acoperită de uruitul trenurilor care goneau pe lângă ei.

La început, întâlnirile lor durau puţin, căci se plimbau o dată sau de două ori dus-întors de-a lungul căii ferate şi gata, după care tata venea la prietenii lui şi mă lua. Mai pe urmă, plimbarea lor a început să se lungească la câte cinci, şase ture, dus-întors. Uneori, îi prindeau zorii zilei plimbându-se, timp în care eu dormeam în acelaşi pat cu Hao Xia, fetiţa prietenilor tatălui meu, care era cu trei zile mai mare decât mine. De fiecare dată, Hao Qiangsheng rezista ce rezista să stea treaz, dar până la urmă se întindea şi el în pat şi adormea. Numai Li Yuezhen şedea pe un scaun, răbdătoare, în camera din faţă, aşteptându-l pe tata să vină. Mai întâi, îl întreba cum a fost întâlnirea, după care tata mă lua acasă. A venit apoi o vreme când adeseori adormeam acasă la prietenii lui, iar dimineaţa mă trezeam tot în cămăruţa lor.

Această situaţie a durat vreo două luni. Li Yuezhen simţea că relaţia dintre tatăl meu şi fata aceea nu progresa în nici un fel, ci doar ajunseseră să se plimbe din ce în ce mai mult de-a lungul căii ferate. După ce l-a descusut pe tata până a aflat toate amănuntele, şi-a dat seama unde era problema. La ultima întâlnire, cei doi se plimbaseră până în toiul nopţii, când nu mai era nici ţipenie de om afară, iar atunci când a obosit, fata s-a oprit în loc şi i-a spus: „La revedere!” Tatăl meu a bâiguit ceva, încuviinţând din cap, după care a plecat şi el grăbit ca să mă ia de la prietenii lui.

Aşa că Li Yuezhen l-a întrebat pe tata:

— De ce nu o conduci acasă?

— Păi şi-a luat la revedere de la mine, i-a răspuns el.

Li Yuezhen a clătinat din cap, a oftat şi i-a spus tatălui meu că, dacă fata i-a spus „La revedere!”, sigur îşi dorea în sinea sa ca el s-o conducă acasă. Văzându-i expresia cam nedumerită pe chip, Li Yuezhen a spus pe un ton hotărât:

— Mâine seară s-o conduci acasă!

Tatăl meu a simţit cum sufletul îi este copleşit de recunoştinţă faţă de cei doi prieteni ai săi, care ne ajutaseră pe amândoi încă din momentul în care mă culesese de pe calea ferată. I-a dat ascultare lui Li Yuezhen şi în seara următoare, când fata şi-a luat rămas-bun, el nu i-a mai întors spatele, cu gândul să plece repede, ci a condus-o tăcut până acasă. Când au ajuns la poarta ei, sub razele lunii, în noaptea adâncă, fata i-a spus încă o dată „La revedere!”, dar de astă dată radiind de fericire.

După aceea, relaţia dintre ei a evoluat cu repeziciune – nu mai aşteptau să se însereze ca să se plimbe pe ascuns, ci duminica ieşeau în parc şi se plimbau, mergând încrezători unul lângă altul. Acum erau îndrăgostiţi în mod oficial, ba chiar se iubeau cu pasiune. Au început să se întâlnească în acea căsuţă care se zgâlţâia din toate balamalele atunci când trecea trenul şi mă gândesc că probabil se îmbrăţişau şi se sărutau acolo, dar cred că nu au mers mai departe de atât.

Din momentul în care au început să-şi dea întâlnire până când au ajuns să se îndrăgostească unul de celălalt, eu am lipsit cu totul din peisaj, căci, după părerea lui Li Yuezhen, prezenţa mea nu ar fi fost altceva decât o piedică în calea iubirii lor. Trebuia ca eu să apar abia atunci când apele curgeau deja pe un făgaş al lor. Li Yuezhen socotea că era de ajuns ca fata aceasta să-l iubească pe tata cu adevărat pentru ca apoi, în mod firesc, să accepte şi existenţa mea. În acea perioadă, eu aproape că stăteam numai acasă la Li Yuezhen, unde de altfel îmi plăcea tare mult. Mă înţelegeam bine cu micuţa Hao Xia, iar Li Yuezhen era ca o mamă pentru mine.

Când tatăl meu avea să discute cu tânăra aceasta despre căsătorie, se cuvenea să discute şi despre mine. Atâta vreme cât s-au preocupat doar de iubirea lor, eu aproape că am fost dat uitării. La un moment dat însă, tata a început să-i povestească despre mine cu lux de amănunte, cum în urmă cu patru ani mă auzise plângând, cum mă luase de pe calea ferată. I-a împărtăşit şi tot felul de întâmplări amuzante din aceşti patru ani. Vorbea despre mine ca un tată fericit, ba mai mult, ca un tată foarte mândru, iar atunci când îi relata tot felul de istorioare care demonstrau cât de isteţ eram, nu ezita să spună că în mod neîndoielnic avea parte de cel mai deştept copil din lume.

În viaţa lui nu mai fusese atât de volubil, însă după vreo oră şi ceva în care el îi povestise fel de fel despre mine, cea care era pe cale să-i devină soţie a spus cu răceală în glas:

— N-ar fi trebuit să-l creşti pe copilul ăsta, ci s-ar fi cuvenit să-l duci la orfelinat.

Tatăl meu pe moment a rămas ca prostit şi numaidecât expresia de fericire de pe chipul lui s-a preschimbat într-o expresie de durere împietrită. În sufletul lui se dădea acum o luptă, căci atunci o iubea nebuneşte pe fată, dar desigur că mă iubea şi pe mine. Sfâşiat între aceste două iubiri, ar fi trebuit să aleagă una şi să renunţe la cealaltă.

De fapt, fata aceea nu mă respingea neapărat, ci doar era cât se poate de realistă. Pe vremea aceea, una ca ea, de douăzeci şi opt de ani şi fără soţ, era deja fată bătrână şi nu prea mai avea multe opţiuni în privinţa bărbaţilor. Când l-a întâlnit pe tatăl meu, şi-a dat seama că el este un om grozav în multe privinţe, dar singurul lucru care îl strica era faptul că luase de suflet un prunc abandonat. Fireşte că ea se gândea ca pe viitor să facă un copil, şi atunci existenţa mea în casa lor ar fi fost ceva stânjenitor. De aceea, credea că viaţa lor ar fi fost şi mai bună fără mine. Nu greşea deloc în modul ei de a gândi, fiindcă era posibil să aibă doi sau mai mulţi copii ai lor, iar dacă pe lângă ei ar fi trebuit să mai crească şi un copil găsit, atunci viaţa ar fi fost mult mai grea pentru ei, şi aşa destul de strâmtoraţi.

Tatăl meu judeca mereu lucrurile simplu şi, dacă apărea vreo piedică în calea sa, nu prea ştia să găsească soluţii. În mintea lui deja încolţise gândul că ea nu mă va accepta niciodată, ceea ce probabil era şi adevărat, căci şi de s-ar fi silit să mă accepte, totuşi în viaţa ce avea să vină eu urma să fiu mereu o sursă de conflicte şi dispute. Suferea cumplit. Era ca un prosop îmbibat cu emoţii şi sentimente, de care eu şi fata aceasta apucaserăm straşnic, fiecare de câte un capăt, şi îl răsuceam cu toată puterea de care eram în stare, făcând inima tatălui meu să se chinuie.

La vremea aceea, eu, un biet copil de patru ani, habar n-aveam de toată frământarea lui şi nici nu puteam să-mi dau seama că de acum nu mă mai privea cu bucurie, ci doar cu milă. În zilele acelea, tata dădea semne că mă iubeşte şi mai mult. Ştiam să merg pe jos foarte bine, dar de cum ieşeam pe uşă, mă lua în braţe de parcă nu prea mă descurcam pe propriile picioare. Când eram în braţele lui, adeseori îşi lipea obrazul de al meu. El, cel întotdeauna foarte cumpătat, acum îmi cumpăra câte două bomboane în fiecare zi – pe una o desfăcea din hârtie şi mi-o vâra în gură, iar pe cealaltă mi-o îndesa în buzunarul hăinuţei.

Chiar dacă sentimentele pe care le avea faţă de mine îl împiedicau să mă lase de izbelişte, mintea îl îndemna să se depărteze de mine încetul cu încetul. La vremea aceea, tatăl meu se apropia de douăzeci şi cinci de ani şi, în mod neîndoielnic, avea nevoie de o femeie şi psihic, dar şi fizic. Mă iubea el pe mine, dar şi mai multă nevoie avea de iubirea unei femei după toată această agonie, a ales-o pe ea şi a renunţat la mine.

Într-o dimineaţă, în zori, când m-am trezit, l-am văzut cum şedea la capul patului. S-a aplecat uşor spre mine şi mi-a şoptit:

— Yang Fei, o să mergem cu trenul.

Eu crescusem vreme de patru ani lângă calea ferată pe care duduiau trenurile încoace şi încolo, dar nu călătorisem niciodată cu trenul. Acum avea să fie pentru prima dată. Când a pornit trenul, mi-am lipit faţa pe geam, urmărind cu interes cum oamenii de pe peron rămâneau în urmă din ce în ce mai repede, ceea ce m-a făcut să exclam de uimire. După aceea, am descoperit cum şi casele, şi străzile rămân în urmă la fel de repede, tot aşa cum şi ogoarele, şi heleşteul se îndepărtau de noi cu iuţeală. Descopeream cum lucrurile care erau aproape de noi se retrăgeau tot mai iute, iar cele mai depărtate se retrăgeau mai încet.

— De ce este aşa? l-am întrebat pe tata.

— Nu ştiu, a spus el cu mâhnire în glas.

La prânz, tata m-a luat în braţe şi am coborât în gara unui orăşel. Am mâncat tăiţei la un bufet din faţa gării, unde tata a cumpărat pentru mine un bol de tăiţei cu carne, iar pentru el un bol cu tăiţei simpli. N-am fost în stare să mănânc un bol atât de mare, aşa că a terminat tata ce mi-a mai rămas mie. Apoi, mi-a spus să stau cuminte pe scaun şi s-a dus pe stradă să se intereseze unde se afla orfelinatul. Primii trei pe care i-a întrebat n-au fost în stare să-i spună dacă în localitatea aceea exista vreunul, dar cel de-al treilea s-a gândit ce s-a gândit, după care i-a spus o stradă anume.

A bătut cale lungă cu mine în braţe, până când am ajuns la un pod cu dale de piatră, peste un râu secat. Acolo se auzeau copii cântând într-o clădire din apropiere şi s-a gândit că acela trebuie să fi fost orfelinatul. La auzul cântecelor, eu am spus bucuros:

— Tăticule, sunt mulţi copii acolo!

Tatăl meu a plecat capul, după aceea a privit în jur şi a observat că lângă pod era un crâng. Iarba crescuse mare, dar tot se vedeau nişte pietre mari răzleţite pe acolo. Chiar la intrarea în crâng, se afla cea mai mare dintre ele, de culoare verde-albăstruie şi cu partea de deasupra netedă, ca o măsuţă. Tata a şters-o cu palma de praf şi fărâmiţe de nisip, ca şi cum ar fi frecat cu glaspapir urmele de rugină de pe o placă de metal. După ce a curăţat lună piatra aceea, m-a ridicat şi m-a aşezat acolo ca pe un scăunel. Pe urmă, a scos din buzunar un pumn de bomboane, pe care mi le-a îndesat mie în buzunare. Eu am fost uimit la vederea atâtor bomboane, dar şi mai tare m-am minunat când l-am văzut pe tata cum scoate o mulţime de biscuiţi, pe care mi-i îndeasă în celelalte trei buzunare. Apoi, a scos termosul cu apă şi mi l-a agăţat de gât. Stătea în faţa mea şi, cu privirea în pământ, mi-a spus:

— Eu am plecat.

— Bine, am spus eu.

Tata s-a întors şi a plecat, fără să se mai uite în urma lui. Abia când a ajuns în locul în care drumul cotea, n-a mai rezistat şi mi-a aruncat o privire peste umăr, ca să mă vadă cum stăteam pe piatra aceea şi îmi legănam picioruşele fericit.

S-a lăsat seara până s-a întors tata. După ce a coborât din tren, nu s-a dus acasă la el, ci direct acasă la tânăra aceea. A chemat-o afară şi, fără să rostească nici o vorbă, au pornit către parc. Fata mergea în urmă, obişnuită cu tăcerea lui. Când au ajuns la parc, au constatat că poarta deja era închisă, aşa că s-au plimbat de-a lungul zidului, ea mergând în continuare în urma lui. Au ajuns curând într-un loc mai ferit, iar el s-a oprit în loc şi, cu capul plecat, i-a povestit ce făcuse în acea zi. La final, a ţinut să precizeze că mă abandonase în apropierea unui orfelinat. Ea s-a speriat foarte tare şi chiar nu îndrăznea să creadă că el se putuse lepăda de mine în felul acesta. Ba chiar o cuprinsese teama. A priceput că el alesese această cale numai şi numai din dragoste pentru ea, aşa că l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pătimaş. Şi el a strâns-o în braţe. Momentul acela a reaprins focul iubirii şi, nerăbdători, au stabilit ca a doua zi să meargă să se înregistreze pentru căsătorie. După aceea, când s-au mai liniştit, tata a spus că este obosit şi se duce la căsuţa lui de lângă calea ferată.

În acea noapte n-a fost în stare să pună geană pe geană. Era pentru prima dată când stăteam despărţiţi. Deodată, l-a cuprins spaima, căci habar n-avea ce făceam eu în clipele acelea sau dacă oamenii de la orfelinat mă descoperiseră. Dacă nu mă găsiseră, eu încă eram pe piatra aceea şi, cine ştie, poate că vreun câine fioros se apropiase de mine…