1.De la Râmnicu-Vâlcea ne soseşte, iată, în preajma apariţiei şi celui de-al doilea volum, Dioptricon – contribuţii de teorie, istorie şi critică literară (Published by Lulu, USA, 2009). Este o culegere de lucrări (articole, cronici, studii), majoritatea publicate în presa culturală (locală, regională şi centrală) de universitarul Ioan St. Lazăr.

Autorul, întruchipând spiritul plurivalent al cercetătorului de vocaţie, este diriguitorul Centrului de Studii Medievale şi Moderne de pe lângă Arhiepiscopia Râmnicului, mai bine spus, organizatorul anualelor simpozioane «Antimiana», cu participare naţională şi internaţională, ale căror lucrări, de o indiscutabilă ţinută ştiinţifică, alcătuiesc, până acum, de-a lungul celor 11 ediţii, sumarul câtorva masive volume.

Literatul vâlcean I. St. Lazăr, de o proverbială modestie (locuieşte doar în preajma Casei memoriale ,,Anton Pann”!), practicând mai întâi poezia de reflecţie, s-a afirmat însă ca eseist şi publicist în plan local, mai apoi ca etnofolclorist, istoric şi critic literar. În această ultimă ipostază, remarcabile sunt lucrările dedicate unor mari cărturari, nume emblematice pentru cultura şi spiritualitatea vâlceană, şi nu numai (Antim Ivireanul, ierarh tipograf şi orator creştin, 2005; Bartolomeu Valeriu Anania, traducător al Bibliei şi scriitor ş.a.).

Recentul Dioptricon (I) aminteşte nu atât de studiile de etnologie (2003) ale universitarului vâlcean, cât de „fragmentarium”-ul Mitologie şi literatură comparată (2005). Titlul evocă acel instrumentar optic de măsurare progresivă a dioptriilor în vederea alegerii optime a lentilelor – ceea ce, într-o semnificaţie metaforică, marchează un ciclu de lecturi / şi scriitură.

Structura triadică a volumului (I.Tentaţia teoriei; II.Periplu „retro”; III.Exerciţii critice) reflectă, într-o judicioasă ordine, preocupările autorului în domeniul teoriei, istoriei şi criticii literare, studii şi analize dedicate, cu precădere, literaturii române, „ca parte componentă a literaturii universale, mai puţin cunoscută publicului larg”.

2.Experimentat în domeniul analizelor şi sintezelor, în cercetarea inter- şi transdisciplinară, autorul Dioptricon-ului face dovada unor variate metodologii lecturale, în funcţie de subiectele şi temele abordate, permanent făcându-se temeinice raportări şi conexiuni la planul Culturii.

În Partea întâi, sub genericul „Tentaţia teoriei”, autorul reflectează asupra raportului canon/tradiţie – noncanon/inovaţie, identificând atât fenomenul de „recurenţă” cât şi pe cel de „creativitate” în dinamica semnului cultural, pentru a propune, apoi, o viziune „plurală” şi „sistematic-procesuală” în înţelegerea mai profundă şi nuanţată a fenomenului cultural în desfăşurările lui sintagmatice şi paradigmatice. Înţelegerea axiologică a literaturii religioase în planul teologiei ca şi în acela al artei religioase îl determină pe teoretician să propună o nouă abordare disciplinară– este vorba de ceea ce şi domnia sa numeşte „estetica teologică” (cam ceea ce E.M. Curtius, şi nu numai el, sugera cu privire la arta inspirată de religie).

De aici şi „reflecţiile privind estetica Ortodoxiei”, nelipsind relevarea unor „teologhisiri” şi „expresivităţi” în Didahiile mariale antimiene (mitropolitul Antim Ivireanul aparţinând „altui ceas al culturii spirituale, ca şi al expresivităţii ei creatoare”).

Interesante sunt şi consideraţiile pe seama „literaturii pentru copii”, a acelui originar şi peren „homo ludens”, reflectând „omul agonal”. Şi pentru a evidenţia linia echilibrată, călinesciană am zice, a meditaţiei cultural-literare, ca o constantă a acestor teoretizări ilustrate, uneori, cu varii scheme, vom cita din finalul eseului:

„Principala caracteristică a literaturii ca agon constă în «convenţia» reprezentării vieţii (realităţii) prin intermediul imaginii artistice. Opera literară este, în acelaşi sens, o construcţie, o ficţiune, în care realul se împleteşte cu imaginarul într-o imagine semnificativă pentru un anumit sens ori mesaj. Oricât ar fi de mare libertatea de creaţie a scriitorului, ea este deopotrivă legată de respectarea normelor estetice, care conferă operei frumuseţe şi valoare. Ludicul literaturii este un agon, fie într-un sens originar, fie într-un sens final al operei.”(Homo ludens şi „copilăria” literaturii).

3.Aceeaşi propensiune pentru teoretizări în sfera culturii întâlnim şi în Partea a doua, un periplu „retro” în care autorul propune, sui-generis, o „periodizare holistică a literaturii”. Sunt luate în calcul „modurile” şi „epocile de creaţie literar-artistică pe traseul de la mit la literatură”, teoretizarea respectivă beneficiind de două „aplicaţii” referitoare la literatura „orală” şi, respectiv, la cea „scrisă”. Recitind, apoi, literatura română veche cu…Dan Horia Mazilu şi Nicolae Manolescu, dl I.St.Lazăr aminteşte de „lecţia” lui G. Călinescu, care vedea istoria literară drept o „ştiinţă inefabilă”, dar şi o „sinteză epică”. Văzând în istoria literară, în aceeaşi perspectivă, nu altceva decât „o istorie de valori”, autorul militează pentru îmbinarea „perspectivei culturale” (fie aceasta şi multilingvistică) cu cea „estetică”. Pentru o mai profundă şi nuanţată înţelegere a literaturii române vechi, istoricul literar vine în sprijinul criticului literar, revelarea sensurilor culturale şi estetice făcându-se sub semnul unor „întâlniri admirabile”.

Partea a treia, Exerciţii critice, cuprinde câteva eseuri (dedicate lui Bartolomeu Valeriu Anania, Dragoş Vrânceanu şi Giovanni Pascoli), trei portrete „în fragmente de oglinzi” (Bérenger, Mircea Eliade, Florin Mihăescu şi Dragoş Vrânceanu) şi câteva cronici literare. Dintre acestea reţine atenţia comentariul la cartea lui Constantin Mihai despre „generaţia criterionistă” şi constantele filosofiei Magistrului Nae Ionescu (Arca lui Nae. Perspective culturale asupra generaţiei interbelice, 2004). La fel de incitantă este şi cronica „Eugen Simion despre «nodurile şi semnele prozei” lui Mircea Eliade, la lucrarea apărută în 2005.

4.Dioptricon este, în general, o culegere de materiale scrise de-a lungul câtorva ani, pe subiecte şi teme de mai larg interes din cultura română de azi. Dl Ioan ?t. Lazăr este un nume de referinţă în peisajul cultural vâlcean, remarcabile sunt contribuţiile sale în cercetarea culturii medievale şi premoderne în cadrul instituţiei specializate amintite.

Practicând un comentariu critic ce îmbină, echidistant, o dispoziţie exponenţial-protocolară cu analiza problematicii respective şi, inevitabil, a unor detalii ilustrative, dl I. St. Lazăr s-a afirmat prin seriozitatea şi temeinicia demersului analitic, congener cu o ţinută universitară de calitate.

Spre deosebire de celelalte lucrări, dedicate unor subiecte de constant interes (Antim Ivireanul, Bartolomeu Valeriu Anania ş.a.), Dioptricon-ul – care se anunţă, iată, în mai multe volume – dă seama nu numai de o largă paletă de teme şi preocupări, ci şi de o implicare mai accentuată a autorului în fenomenul cultural actual, de consonantă disponibilitate metodologică, de spirit critic judicios şi echilibrat, totul într-o stăruinţă ce se simte pe cât de aplicată pe atât de trudnică.

E de la sine înţeles că, odată cu apariţia viitoarelor volume, se impune şi o reeditare a celui de faţă (apărut, dincolo de Ocean, fără ca autorul să aibă posibilitatea de a urmări procesul editorial!). În ciuda acestui aspect, mărturisit de fapt, Dioptricon-ul atrage atenţia asupra unui autor tot mai implicat în domeniul istoriei şi criticii literare de azi.