Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

— Nu te mai uita aşa la mine, c-o să rămân grea.

Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat Noura. Nu ne cunoşteam, eu umblam printre ai mei, pe când ea se afla pe un teritoriu străin; în pofida acestei lipse de siguranţă, mi-a zic cu glas catifelat:

— Nu te mai uita aşa la mine, c-o să rămân grea.

Rămăsesem cu gura căscată, îndoindu-mă că înţelesesem bine.

Noura mă privea amuzată, cu pleoapele coborâte pe jumătate peste sublimii ei ochi verzi. Deşi mai zveltă decât mine, aveam senzaţia că mă domina. Lucrul acesta ţinea de ironia sprâncenelor ei desenate într-un arc de o asemenea puritate încât păreau pictate, de exactitatea trăsăturilor, de graţia siluetei, de fineţea mândră a membrelor şi, mai ales, de imobilitatea ei locuită – fiindcă, deşi nu se mişca, simţeam mii de forţe agitându-se-n ea, forţe care o împingeau către mişcare, dar pe care reuşea să le-mblânzească, forţe care-i confereau greutatea şi prezenţa, forţe care, în unele momente, ieşeau la suprafaţa pielii sub forma unui freamăt.

— Nu te mai uita aşa la mine, c-o să rămân grea.

Corpul meu îi sesizase imediat frumuseţea: o flacără-mi împurpurase chipul, buzele mi se desfăcuseră, pieptul îşi ţinea respiraţia, picioarele parcă-mi prinseseră rădăcini. Încremenisem. Niciun gând nu-mi mai trecea prin cap. Odată cu trezirea cărnii, conştiinţa îmi aţipise. Inaugurând o îndelungă serie, eram supus „efectului Noura“: corp vioi, spirit greoi.

Când am reuşit să înţeleg că vorbea cu mine – şi despre mine –, am început să tremur de frică să nu le fi auzit şi alţii, ceea ce m-ar fi acoperit de ruşine. O verificare rapidă, de jur-împrejur, m-a liniştit. În acea zi de târg, fiecare îşi vedea de treburile sale, care oferind afine negre culese de pe coastele munţilor, care expunând farfurii ori oale de lut ars, care vânzând ocru, care mănunchiuri de cânepă ori de urzici, care desfăşurându-şi pânzeturile, care lăudându-şi pelerinele din piele, care etalând pe o rogojină sandale şi papuci, fără a mai socoti sătenii care se grăbeau fluierând la câmp. Ce naivitate din partea mea! Noura – încă n-o ştiam – arunca săgeţi infailibile: dacă ar fi vrut să ajungă până la acei gură-cască din târg ori până la negustori, către ei şi-ar fi proiectat vocea; numai că o modulase doar pentru mine, numai pentru mine, stabilind o complicitate, ba chiar o intimitate imediată între noi. Abia de ne apropiaserăm şi deja împărtăşeam o taină.

Pentru a-mi reveni din tulburare, am îngăimat:

— Pe mine mă… mă cheamă Noam.

— Te-am întrebat eu ceva?

Şi şi-a întors faţa, părând absorbită de conversaţia pe care tatăl ei o începuse cu al meu, stând amândoi aşezaţi sub Teiul Dreptăţii, locul unde, de obicei, Pannoam asculta plângerile oamenilor. Profitând de clipa de răgaz, am admirat năsucul delicat al Nourei, un nas frivol care spunea o cu totul altă poveste decât pomeţii bine conturaţi, aprigi, ori decât fruntea netedă, virginală. Le urmărea discuţia atentă, clătinând din cap, ba dându-le dreptate, ba dezaprobându-i.

Încetasem să mai exist pentru ea, ceea ce mi se părea insuportabil.

I-am atins încheietura mâinii pentru a o face să comunice iarăşi cu mine. A tresărit oripilată, a dat un pas înapoi şi s-a uitat lung la mine, ridicând sprânceana, cu aer sever, ca atunci când dojeneşti un copil prins făcând o greşeală. Scântei de mânie îi ţâşneau din ochii luminaţi de vinişoare aurii.

În pofida iritării de care dădea dovadă, am insistat:

— Nu mi-ai zis cum te cheamă.

— O să-ţi spun dac-o să vreau să mă chemi.

Ferm, prompt, mi-a-ntors spatele cu o forţă care însemna: „Gata! Nu mă mai deranja.“

Niciodată nu se purtase cineva aşa cu mine! Cine se credea străina asta?

Am bătut din picior. A clipit. M-a cuprins indignarea:

— Ştii că sunt fiul căpeteniei?

— Oricine trebuie să fie fiul cuiva… mi-a-ntors-o ridicând din umeri.

Şi a plecat, întorcându-mi ostentativ spatele.

De ciudă, m-a învăluit ura. Incapabil să mai ascult ce îi explica acel străin lui Pannoam, eram copleşit de ispita de a o lua la bătaie pe fata aceea, ei da, de a o pălmui, de a da cu ea de pământ, de a o trage de păr pân-ar fi strigat iertare. Ei, şi-atunci n-ar mai fi putut face pe indiferenta!

Să-mi fi presimţit duşmănia crescândă? Ceafa ei fină şi omoplaţii îi fremătau, de parcă ar fi perceput cum mă furnicau pumnii.

Taţii ni s-au îmbrăţişat, apoi Pannoam şi-a întins braţul arătând casele: împingând o poartă invizibilă, oferea satul străinilor, invitându-i să intre.

Fata s-a răsucit pe călcâie, a luat-o spre mine, s-a lipit de pieptul meu, aproape, foarte aproape, respiraţie lipită de respiraţie, şi-a murmurat cu voce de cap, cu ochii-n pământ, cu timiditate s-ar fi zis:

— Bună ziua, Noam. Mă numesc Noura. Mă bucur să te cunosc.

Am rămas ca vrăjit. Mirosea la fel de minunat ca o floare, răspândind un parfum dulce, piperat, ameţitor graţie unei nuanţe de răşină. Mi se părea că adulmec o taină.

—Ziua bună!

Răsucindu-se, Noura şi-a luat de mână tatăl şi, veselă, mai sprintenă decât o copiliţă, a coborât împreună cu el pe-acolo pe unde se îngusta cărarea ce ducea spre malul Lacului, printre sălcii şi stufăriş.

În acea dimineaţă aerul era aspru şi fierbinte. Pe deasupra lacului alb, cerul îşi desfăşurase un albastru feroce.

Cine mai era şi Noura asta? Doar într-o clipită suflase şi fierbintele şi recele, avusese cincisprezece, treizeci şi-apoi opt ani. Doar într-o clipită picurase în mine uimire, fascinaţie, curiozitate, necaz, ură, speranţă.

M-am apropiat de tata.

— Cine e?

— Tibor, vindecătorul de oameni şi de animale, mi-a răspuns Pannoam.

Nu i-am explicat că eu despre Noura îl întrebasem. Din instinct, presimţeam că febrilitatea pe care o iscase în mine însemna un pericol.

— Şi de ce a venit Tibor să te vadă?

— Ca să ne propună serviciile lui. Locuia într-un sat de pe malul Lacului, la mai multe zile de aici, de pe malul de unde răsare soarele, care a fost distrus de noroaie.

— De noroaie?

— După nişte furtuni, s-a desprins o parte din deal. Pământul a luat-o la vale, pe râpile dinspre mal. Şi nimic nu i-a stat în cale.

M-am aşezat în locul lui Tibor, unde stăteau cei care-i cereau sfatul tatei. Peisajul era învăluit în linişte, în demnitate, într-o armonie care, purtată pe aripile aromei suave şi domoale de tei, incita la contemplare. Iar mie-mi venea să plâng, să mă tăvălesc pe jos.

— Şi Tibor ăsta doar o fată are?

— Da.

S-a încruntat. Am crezut că-mi împărtăşea îngrijorarea.

— Ciudat!

— Ce e ciudat, Noam?

— Cum de are atât de puţini copii? Şi nicio nevastă? În felul ăsta trăiesc Vânătorii. Nu Statornicii. Nu cumva tatăl şi fata ţin de Vânători? Nu cumva sunt barbari? Îi bănui de ceva?

Şi-am înţeles pe dată sursa îngrijorării mele: dacă fata trezise în mine atâtea emoţii diferite, atroce, era fiindcă nu făcea parte din neamul nostru! Evident, ascundea în ea o Vânătoare, o Vânătoare care ştiuse să se spele, să fie elegantă, pieptănată, îngrijită, să miroasă frumos, o Vânătoare care mânuia cuvintele, dar tot o Vânătoare! Iată de ce mi se păruse atât de îndepărtată, de străină: descoperisem în ea sălbăticia fiarei.

Tata s-a uitat la mine cu îngăduinţă.

— Tibor călătoreşte mereu cu fiica lui. Când i-au inundat noroaiele, au murit toţi sătenii. Şi printre ei şi nevasta şi băieţii lui. Din bunăvoinţa spiritelor, el şi fata se găseau în altă parte a văii, în căutare de plante vindecătoare. Şi asta i-a salvat.

Şi-a lăsat mâna pe umărul meu.

— Trag după ei o tristeţe de neînvins.

M-a cuprins pe loc mila faţă de Noura şi am iertat-o că îşi ascundea prin îndrăzneală disperarea .

Tata s-a uitat lung la mine, zâmbind.

— Noam, ai dreptate să fii neîncrezător. Să rămâi mereu în gardă. Fii bănuitor în locul poporului tău, nu avea încrede în locul celor care au încredere, fii suspicios în locul nepăsătorilor. Totuşi, în cazul de faţă, lipsa ta de încredere e nelalocul ei. Tibor şi fata lui nu constituie o ameninţare. Dimpotrivă, vom avea mari foloase dacă ni se vor alătura. Vindecător ne lipseşte. Trebuie să rămână.

Am simţit parcurgându-mi pielea dorinţa de căldură, de blândeţe, de odihnă. Împreună cu o imagine: Noura cuibărindu-se la pieptul meu.

— Sigur că da, tată. Acum unde-au plecat?

— La un văr care locuieşte la o zi depărtare de aici. Se vor întoarce.

— Şi-or să locuiască aici, la noi?

— Aşa i-am propus lui Tibor.

— Şi de ce şi-ar continua Tibor viaţa aici, la noi?

Mă sâcâiau gânduri contradictorii. O clipă mai devreme mă temeam că tatăl şi fiica se vor oploşi aici, la noi; acum mi-era frică să nu plece. În ambele cazuri, perspectiva mă izbea cu violenţa febrei.

— Au auzit deja vorbindu-se despre satul nostru. Numai de bine li s-a spus.

Modest, Pannoam amintea cu jumătate de gură că reputaţia ne înflorea pe malurile Lacului mulţumită faptelor lui, care fuseseră copiate de toată lumea. Începeam să mă liniştesc. A adăugat:

—Mai ales târgul l-a interesat foarte tare. Tibor ar întâlni acolo numeroşi bolnavi, dar ar şi găsi ierburi de pe meleaguri îndepărtate.

Tata născocise târgul cu câţiva ani mai-nainte şi stăruise în pofida încetinelii unor minţi şi inerţiei obiceiurilor. Pentru ca satul lui să prospere, se gândise să adune o dată pe săptămână meşteşugarii şi sătenii care doreau să facă schimb de bunuri. Târgul punea în mişcare mulţimi, atrăgea locuitori din satele învecinate, ba chiar şi oameni veniţi de departe. Nimeni nu mai ignora existenţa satului nostru care, de acum, avea mai bine de treizeci de case.

— După părerea lui Tibor, satul nostru nu va fi acoperit niciodată de valurile de noroi.

Mi-am făcut ochii roată ca pentru a confirma afirmaţia tatei. Satul nostru, construit pe un platou natural, la o sută de picioare de la ţărm şi zece deasupra Lacului, era udat de apa a două pâraie, unul venind dinspre soare-răsare, altul dinspre soare-apune. Aceste fire de apă curseseră deja zile-ntregi prin câmpuri strecurate printre dealuri cu pante line. Niciun abrupt muntos nu se ridica în spatele nostru şi, în dimineţile senine, nu se zăreau decât înălţimi modeste, în niciun fel comparabile cu piscurile înzăpezite care se înălţau acolo unde Lacul se îngusta şi unde locuiseră Tibor şi Noura.

— Îţi încredinţez misiunea de a-i primi cum se cuvine pe Tibor şi pe fata lui.

— Poţi conta pe mine, tată.

Jubilam gândindu-mă că îmi atribuise o sarcină care avea să-mi permită să fiu în preajma Nourei.

— Hai să vedem de câini!

L-am însoţit pe Pannoam până în ţarcul unde dresam patrupedele. Îmi plăcea enorm să perfecţionez alături de el dresura câinilor, una dintre inovaţiile la care ţinea cel mai mult.

Pe vremea aceea, se întâlneau haite de lupi sau de câini sălbatici de ale căror atacuri ne era frică. Tata observase că duşmanii noştri dintotdeauna, Vânătorii, se foloseau cu viclenie de nişte câini pe care reuşiseră să-i facă să trăiască printre ei.

— Normal, zicea Mama, lupii trăiesc cu lupii.

— Sunt din aceeaşi haită! îi întărea Abida spusele.

— În orice caz, îşi schimbă-ntre ei aceiaşi purici.

În loc să peroreze şi el, tata urmărise cu atenţie patrupedele şi mă învăţase să fac diferenţa între câini şi lupi: musculoşi, mai scunzi, pe jumătate ca greutate, câinii nu aveau blana cenuşie, ci a lor mergea de la alb la roşu; prietenoşi, se apropiau de oameni, încercau să intre în legătură cu aceştia, înfricoşaţi, dar curioşi în acelaşi timp; mâncau la fel ca noi, şi cereale, şi legume, nu doar carne, pe când lupii rămâneau doar carnivori.

Pannoam mi-a explicat apoi modul în care câinii puteau lua parte la vânătoare, unii urmărind animalul graţie mirosului lor extrem de fin, alţii atacându-l, alţii aducând cadavrul. Plecasem astfel deseori, cu haita noastră, cu arcul pe umăr, în căutare de iepuri, de antilope, de mistreţi.

Acum le studia calităţile de paznici. Întrucât câinii dădeau alarma imediat ce un om sau un animal ajungea pe domeniul ei, Pannoam îi impusese în dotarea armatei: noaptea, un soldat şi un câine supravegheau căile de acces în sat.

— Chiar dacă soldatul adoarme, câinele îşi continuă paza.

Îl chinuia o obsesie: să înveţe câinii să păzească turmele.

— Noam, îţi închipui ce economie de oameni am face? Dacă va merge, nu va mai fi nevoie să ne ducem cu vitele la păscut!

Aşa că în dimineaţa aceea am încercat ceva nou: am dus muflonii pe păşune şi i-am lăsat doar cu câinii.

— Tată, şi dacă-i mănâncă?

— I-am hrănit în zori.

Împrăştiaţi pe păşune, muflonii smulgeau iarba şi erau ocupaţi să o mestece. Pannoam a dat drumul câinilor.

Aceştia s-au repezit lătrând către mufloni. Am îngălbenit. Mă temeam că o să-i sfârtece. Rapid însă am realizat că altceva făceau: adunau animalele laolaltă! Fie le obligau să rămână într-un spaţiu restrâns, fie le grupau într-un cerc, alergând în jurul lor. De parcă ar fi ascultat de comenzi date chiar atunci de tata… Care ţopăia de bucurie.

— Minunat, Noam! Vor fi nişte ciobani perfecţi.

Mi-a spus să mă deghizez în prădător şi să umblu pe la marginea câmpului, prin spatele tufişurilor de acolo.

L-am ascultat şi am pus pe mine cadavrul împuţit al unei vulpi.

Imediat ce au adulmecat intrusul, câinii au şi ţâşnit în faţa muflonilor pentru a-i apăra. Şi nu m-au lăsat să înaintez, mârâind, urlând, arătându-şi colţii. Unul dintre ei chiar s-a repezit să sară pe mine, aşa că am aruncat vulpea moartă ca să mă recunoască.

— Zarro, fii cuminte!

Pannoam a potolit câinele, apoi, entuziasmat, a luat-o la fugă spre mine şi, deşi eram deja cât el, m-a strâns la piept, m-a ridicat în braţe şi m-a dus pe sus triumfător.

Mama şi-a făcut apariţia în chiar momentul de euforie. De ani de zile o enerva afecţiunea pe care Pannoam o dovedea pentru câinii lui, reproşându-i cât timp le dedica şi câtă mâncare le pregătea, simţindu-se jignită când îl auzea vorbindu-le sau chemându-i pe nume. De fiecare dată îl lua peste picior:

— Chiar crezi că te înţeleg? Câinii ăştia ghicesc, Pannoam, felul în care le zici numele şi le dai porunci. Nimic altceva.

Tata o lăsa de fiecare dată să îşi rumege necazul, fără a-i da vreun răspuns, ceea ce îi sporea enervarea. Totuşi, în ziua aceea, a fost de acord că era vorba despre un succes şi a bătut din palme pentru a ne felicita, ceea ce a făcut să-i răsune brăţările din cochilii de pe minunatele ei braţe rotunde. Pannoam perseverase motivat, iar câinii ne slujeau de minune. Deci, Mama a lăsat de la ea:

— Deci ai inventat paznicul puricos.

Când Pannoam îşi lăuda patrupedele, scărpinându-le şi repetând fiecăruia: „Bravo, băiete!“, Mama nu se putea abţine să nu intervină muşcător:

— Pannoam, săracul de tine… dacă te-ar vedea cineva…

Tata îmi făcea cu ochiul, ca pentru a spune: „Maică-ta ţine atât de mult la mine, că se zbârleşte imediat ce mângâi un animal.“

O clipă mai târziu, şi Mama îmi făcea cu ochiul, ca pentru a spune: „Tatălui tău îi place enorm să-l tachinez.“

După o astfel de zi fructuoasă, seara m-am întors la mine acasă. Ghemuită pe o rogojină pusă în faţa pragului, Mina zdrobea grăunţe. Am ghicit, după lacrimile pe care şi le-a şters când am apărut, că jelea gemenii.

I-am aruncat încă o privire. Nu părea o femeie, ci, mai degrabă, o fetiţă care crescuse şi se îngrăşase. Pe faţa rotundă, presărată cu pete roşii, părea că se întinsese un soi de uimire consternată; buzele moi, un pic cam prea groase, un pic cam pământii, şovăiau între a rămâne deschise ori închise, pe când ochii bulbucaţi încremeniseră într-o dureroasă resemnare.

Îmi inspira milă. O milă fină. O milă tandră. O milă mângâietoare.

M-am lăsat pe vine şi, fără un cuvânt, am strâns-o-n braţe. S-a lăsat în voia mea, uşurată, dovedindu-mi că pândea acest gest de multă vreme. Ciudat: deşi începea o vară caniculară, ne apăram unul pe altul ghemuindu-ne unu-ntr-altul, strâns, ca şi cum adevărul crepusculului era frigul, ca şi cum doar căldura pe care o puteam genera împreună ne-ar fi făcut să ocolim moartea.

Strângând-o-n braţe pe Mina, mă gândeam la Noura. Ce deosebire! Străina mă făcuse să mă crispez, pe când Mina mă impresiona. Străina mă făcuse să mă comport stângaci, Mina îmi reda puterea. Străina se lipsea de mine, Mina avea nevoie de mine.

Pentru întâia oară mă simţeam la locul meu aşa, alături de soţia mea. Până atunci, mă conformasem obiceiului căsătoriei; în seara aceea mă dăruiam ei. Fireşte, Mina îşi plângea copiii morţi, dar, într-o bună zi, avea să râdă alături de copiii noştri vii. Melancolia ei morbidă eu i-o puteam înlătura, eu şi numai eu.

Mi-am lăsat buzele să alunece pe gâtul Minei, am sărutat-o de parc-aş fi ciugulit-o, apoi, ducându-i mâna la sexul meu, i-am arătat că o doream.

Iar ea şi-a plecat ceafa. Târându-se pe pământ, m-a tras în casă, a închis uşa şi s-a aşezat în patru labe. Acolo, în semiîntuneric, ne-am împerecheat fără grabă, în tăcere, meticulos, fără avânt, ca nişte convalescenţi… Spre marea mea surpriză, mi s-a părut plăcut.