Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

— Curând, Noam, curând…

Noura mi-o promisese, iar eu, liniştit, mă bucuram la gândul că în curând o să locuim în vale.

Gelozia se domolise. Cum o spionasem în trecut, ştiam de-acum că Noura trăia împreună cu o servitoare la hanul care oferea găzduire cărăuşilor.

În aşteptarea mutării, m-am apucat să studiez plantele, un mod de a nu fi prea departe de Noura când aceasta mergea să se ocupe de han, dar şi pentru că moştenisem această preocupare de la tatăl ei, Tibor.

Nu căutam ceva anume. Neavând pe mână niciun bolnav, nu puteam experimenta virtuţile unei anumite ierbi, bulb ori rădăcină. Aşa că m-am concentrat asupra Spiritelor: ce spuneau Sufletul cedrului, Nimfele izvoarelor din împrejurimi, Dumnezeul anemonei albe cu miez aurit, Demonul grozamei cu ţepi? Practicam meditaţia aşa cum mă învăţase Tibor, acea deconectare a creierului care, încetând să mai dorească, să consume, să întreprindă, abandona orice raport de utilitate cu universul, lăsându-se pătruns de forţele acestuia.

Mergeam deseori la un copac anume, un imens pin care îşi ţinea speciile înrudite la o distanţă respectuoasă, ridicându-se amplu deasupra lor. În partea de jos, trunchiul voluminos se împodobise cu crăci rare, ca şi cum s-ar fi dorit inaccesibil, apoi se subţia, înălţându-se până la nori, cu ramuri din ce în ce mai dese, atât de sus încât nu reuşeam să-i zăresc vârful. Vigoarea pinului mă impresiona. Chiar întorcându-i spatele, îi simţeam prezenţa, mă chema, insista, iar eu reveneam la el; îmi cerea să mă reîntorc, să-l mângâi, să-l cuprind în îmbrăţişare, să mă întind la poalele lui. Culcat pe un pat moale de ace în descompunere, rămâneam treaz, în continuă stare de agitaţie, ca în transă. Îmi doream să plec, dar autoritatea lui mă soma să rămân. Mă prindea în mrejele sale. Numai foamea care făcea să-mi chiorăie maţele mă smulgea de sub dominaţia lui.

Nu mi-am dat seama ce influenţă avea asupra mea până când un incident m-a lămurit.

Pe când mă îndreptam spre umbra copacului, un fulger roşcat mi-a trecut printre picioare: un pui de veveriţă, excitat de ziua strălucitoare, a zbughit-o spre scorbură. Atras de micuţul animal, m-am luat după el – în mod bizar, nu am văzut niciodată vreo veveriţă fără să mă iau după ea, ca şi cum partea arhaică din mine şi-ar fi regăsit reflexele. S-a suit pe trunchi agăţându-se cu ghearele, deloc intimidată de măreţia copacului, urcându-se pe scoarţa acestuia, rapidă, agilă, suind în zigzag, mişcându-şi întruna coada stufoasă. Imediat m-am apucat să mă caţăr şi eu după ea.

Dar, vai, copacul nu m-a lăsat s-o fac. Scoarţa mi se împotrivea, lipicioasă ici, vâscoasă colo, sfărâmicioasă, aspră, cu forme neregulate, friabilă. Aveam impresia că ramurile se retrăgeau într-adins, îndepărtându-se de picioarele mele, de neatins, deloc la îndemână. Zărind veveriţa care sărea, veselă, pe deasupra mea, mi-am continuat totuşi ascensiunea. Profitând de o cracă mai groasă, am pus piciorul pe un cocoloş şi-am înţeles prea târziu ce greşeală făcusem: un cuib de viespi! Roiul a ţâşnit, negricios, asemenea unui vârtej, furios, năpustindu-se asupra mea. Cu mâna rămasă liberă încercam să alung insectele, însă roiul nu-mi dădea pace, combatanţii mi-au luat cu asalt faţa, pieptul, picioarele, câteva năvălindu-mi în păr. Înţepau, bâzâiau, mă hăituiau, pişcăturile veneau una după alta, ameninţând să mă facă să-mi pierd echilibrul. Înspăimântat, am dat să cobor cât mai repede, zgâriindu-mă, jupuindu-mi pielea, rănindu-mi degetele, răsucindu-mi gleznele; am sărit pe pământ, rămânând lat, cu braţele încrucişate. În acel moment, un schelălăit ascuţit m-a împietrit şi un fel de săgeată stacojie a căzut din albastrul cerului: veveriţa s-a prăbuşit lângă mine, pe covorul de ace, gemând, ţeapănă, sfărâmată, cu privirea moartă.

În ziua aia, m-am bucurat că Noura nu era prin preajmă; faţa tumefiată, umflată în urma zecilor de înţepături, ar fi înspăimântat-o, iar recentul tratament pe care mi-l administrasem – rădăcini tăiate de praz cu care îmi frecasem locurile care îmi provocau mâncărime – mă făcuse să put…

Pinul îşi arătase adevărata faţă: aceea a unui tiran. Nu atrăgea decât pentru a subjuga, nu primea pe nimeni, detesta să se joace cu el cineva, cu atât mai mult să fie folosit. Nu doar că îndepărtase toţi ceilalţi arbori de acelaşi fel din jur, creând un luminiş în mijlocul căruia trona, dar m-a respins şi pe mine, şi a scăpat şi de veveriţă. Dacă un copac plin de generozitate adăposteşte albinele cu a lor miere, acest copac războinic nu găzduia decât viespi, aşa cum un despot întreţine soldaţi.

A doua zi, Noura a râs pe săturate de păţania mea, amuzându-se de felul cum arătam – „Un porc cu coamă!“ –, ocupându-se de părul meu – cu siguranţă, pasiunea ei –, sub pretextul că trebuiau scoase acele din piele.

— Rece-cald, rece-cald: ăsta-i procedeul.

Ea care, spre disperarea lui Tibor, încurca plantele şi virtuţile acestora, reţinuse metoda: să încălzeşti pielea pentru a destinde locul, extrăgând corpul străin, după care să o răcoreşti pentru a o face să se vindece. Noura a fiert apă, a turnat-o într-un burduf, mi-a lipit plosca fierbinte de cap, mi-a râcâit apoi pielea cu ajutorul unui stilet din os, după care m-a trimis să mă clătesc la cascadă. Şi-a ţinut-o tot aşa, de şase ori. La final, parc-aş fi fost beat.

— Gata!, a conchis ea, mândră, aranjându-mi părul.

De la tatăl ei, Noura moştenise pasiunea de a îngriji, nu şi cunoştinţele necesare. Pe arcă, în timpul potopului, era tot timpul grijulie, folositoare, miloasă, plină de compasiune; faţă de mine, a dus altruismul şi mai departe, veghindu-mă preţ de mai multe generaţii întregi; după acest atac neprevăzut al viespilor, i-a făcut o plăcere nebună să mă dădăcească. Ciudata Noura, plină de contradicţii, leneşă când venea vorba să înveţe, neobosită de îndată ce era necesar să aplice, într-o zi nepăsătoare, în alta ponderată, extrem de inteligentă, după care complet superficială.

Am lăsat baltă pinul imens şi m-am aplecat asupra pietrelor, dorindu-mi să obţin nişte amulete. La acea vreme, oamenii purtau coliere spre a fi protejaţi, talismane cu proprietăţi ocrotitoare, locuite de Spirite benefice, cadouri de la părinţi, prieteni, vrăjitori. Le primeau cu încântare, încrezându-se mai mult în donator decât în dar. Însă Tibor mă făcuse să trec dincolo de această nerozie: „Eşti sensibil, trebuie să devii şi conştient.“ Graţie reveriei, experienţei şi meditaţiei, m-a făcut să învăţ cum să sesizez energia pietrelor. Când strângeam în pumn o rocă, îi percepeam radiaţia, acel ceva care se transmitea de la mineral la mine, dar mai ales îi simţeam vibraţia cum îmi parcurgea muşchii, membrele, organele, ajungând până la locul asupra căruia forţa acesteia avea să acţioneze, să repare şi să vindece.

După zile-ntregi petrecute în patru labe, scormonind, m-am oprit la turmalină şi cuarţ. Încântat, le-am sculptat în formă de perle şi le-am înşirat pe aţă: turmalina neagră, pacificatoare, avea să-mi domolească nerăbdarea de a fi din nou cu Noura, pe când cuarţul trandafiriu avea să-mi întreţină flacăra pasiunii.

Într-o dimineaţă, Noura m-a anunţat:

— Mâine!

Am privit-o lung fără a înţelege ceva. Zâmbea, strălucitoare.

— Mâine cobori la han. Vom locui împreună.

Paralizat de fericire, am bolborosit:

— De ce nu astă seara?

A chicotit şi mi-a răspuns:

— Negociezi acum, Noam? De ce nu poimâine?

I-am sărutat mâinile.

— Mâine e perfect!

A pornit pe cărarea ce ducea în vale şi, făcându-mi cu mâna, mi-a aruncat:

— Te aştept la răsăritul soarelui, iubirea mea.

M-a năpădit un sentiment de eliberare. De-a lungul lunilor în care Noura venea cu regularitate să mă viziteze în grotă, fusesem pus la încercare: cântărea dacă meritam să vin la han să trăiesc alături de ea, mă judeca, oscila, amâna. În sfârşit obţinusem victoria!

Plin de neastâmpăr, fericit, am simţit atâta energie clocotindu-mi în vine că, pentru a găsi o ieşire, am înotat, am alergat, am dansat până n-am mai putut să suflu. Degeaba, niciun exerciţiu fizic nu avea darul de a mă slei de puteri! Forţele vitale exultau în picioare, braţe, gât, tâmple. Nu mă mai puteam stăpâni.

Atunci mi-a venit o idee: ochii de căprioară! De vreme ce aveam să părăsesc acest paradis natural, trebuia să sărbătoresc plecarea printr-o acţiune specială: ochii de căprioară!

Îmi doream ca, pentru o ultima oară, să mă contopesc cu această privelişte pe care aveam să o părăsesc.

Având zece fructe culese cu grijă, m-am aşezat în genunchi în mijlocul unui promontoriu stâncos, care domina valea înverzită, descoperind privirii munţii din împrejurimi şi oferind o vastă întindere azurie: locul perfect pentru a întâmpina viziunile.

Am strivit o boabă, am apucat pulpa cu buzele şi-am aşteptat.

Să fi fost prea grăbit? Mi se părea că efectul întârzie. Că nu o să mai apară.

Am repetat operaţiunea cu o a doua boabă, cu care mi-am frecat buza de sus. Nici după asta, deşi spionam ce se petrecea în interior sau la exterior, nu s-a întâmplat nimic.

Descumpănit, am examinat cu atenţie bobiţele cărnoase pe care le culesesem. Să mă fi înşelat? Să le fi confundat cu afinele? Am spart una între dinţi. Substanţa asemănătoare vinului, dulce, care, împroşcându-mi gura, nu părea a fi afină, m-a liniştit; am înghiţit-o din reflex.

Tot nimic.

Mi-a trecut prin minte o ipoteză: oare nemurirea să mă fi schimbat? Cu siguranţă, aveam nevoie de o doză serioasă. Oricum n-am să crăp… Fără să mă gândesc, am înghiţit un pumn întreg. Nicio reacţie. Facilitatorii lui Tibor nu-şi mai făceau efectul…

După câteva clipe, m-a secerat un spasm. Nişte crampe mi-au sfâşiat stomacul. Am încercat să vomit. Prea târziu! Ochii de căprioară mă înhăţaseră.

M-am întors pe spate, inima-mi bătea de să-mi sară din piept, pielea mi se usca, abia de mai puteam să respir, nu mai izbuteam să înghit… şi halucinaţiile au pornit.

Urmarea nu am să o povestesc, pentru că memoria păstrează puţine urme şi cele câteva frânturi fie îmi fac silă, fie mă înspăimântă.

Trei zile a durat starea aceea. Trei zile în care nu m-am putut smulge de pe promontoriu, mai întâi paralizat, apoi în stare de prostraţie. Trei zile în care au alternat angoasa şi crizele de râs, frica şi bravura, furia şi luxura. Trei zile în care m-am dovedit de necontrolat în orice ipoteză.

În adâncul fiinţei mele, neputincioase, o instanţă lucidă număra răsăriturile, apusurile, nopţile, reamintindu-mi că Noura mă aştepta. Or, corpul meu, pe stâncă, acolo, cântărea mai ceva decât bronzul, nu eram în stare să ridic un picior, un deget sau o pleoapă.

La finalul celei de-a treia zi am reuşit să mă ridic în capul oaselor, cu membrele pline de vomă şi de excremente. Încă un pui de somn se impunea totuşi.

În zori, eram în picioare.

M-am spălat la cascadă. Ruşinea care se adăuga epuizării îmi făcea gesturile stângace. Am reuşit să mă aranjez totuşi şi-am şters-o în direcţia văii.

Am zărit acoperişul de paie. Văzând hanul, mi-a revenit bucuria şi, asemenea unui val care spală pietrele, mi-a măturat gândurile lugubre.

— Noura!

M-am apropiat de construcţia din lemn.

— Noura! Am sosit!

Grăbit s-o îmbrăţişez, am deschis uşa şi m-am năpustit înăuntru.

— Noura!

Camera era goală.

M-au năpădit cele mai rele presimţiri. M-am repezit prin unghere, cotloane, după draperii, după paravanele de stuf. Nici vorbă de rochii, pantofi, bijuterii. Nici de parfumuri, nici de unguente. Nici de cufere. Nicio urmă.

Noura plecase.