„Patriarhul“ ºi memoria culturalã

Un pericol pândeºteorice destin con­ºtient de sine: acela de a se dori inapt sã fie ceea ce este, aspirând sã fie altcineva. Existã oameni care se vor alþii. O neliniºte tinde sã-i facã sã nu mai fie ei înºiºi, adicã sã nu mai fie ceea ce, în realitate, sunt incapabili sã fie. Doar spiritele înalte îºi rezolvã din vreme problema legatã de ce sunt în raport cu ce-ºi doresc sã fie.  Pe de altã parte, fiecare rateazã un destin genial. Nu le este dat tuturor sã strãluceascã. A fi altcineva decât eºti când ajungi sã fii cineva este un proiect falimentar în oricare dintre cazuri. Gândind pe aceste coordonate, avem de ales între a fi de fiecare datã alþii (în cãutarea de sine) ºi a fi pur ºi simplu, împãcaþi cu noi înºine ºi cu lumea. Din cea din urmã categorie fac parte acei oameni cu spirit de patriarhi: fiinþe discrete ºi echilibrate, fãpturi de eleganþã intelectualã, coseuri de ascultare binevoitoare, viveuri rezervaþi, firi raþionale, generoase ºi delicate. Un astfel de spirit este Mircea Moisa, omul cãruia tinerii apropiaþi îi spun „Patriarhul“.

„Memorie culturalã“ vie, profesorul Moisa îºi adunã, în cartea Memoria culturalã ºi dinamica ei (Craiova, Editura Ramuri, 2006), articole din ultimii 34 de ani.

O privire de sus ºi de departe este aruncatã peste cultura naþionalã de la Petre Þuþea, Petre Pandrea ºi Neagu Djuvara la Tudor Vladimirescu, de la Aron Cotruº ºi Perpessicius la Mircea Dinescu, Gabriel Chifu, Marius Tupan ºi Valentin Dascãlu.

„Patriarhul“ scrie cu înþelepciune, farmec ºi eleganþã. Cautã imparþialitatea ºi obiectivitatea cu conºtiinþa faptului cã ele sunt forme ale unei subiectivitãþi oneste ºi responsabile în raport cu sine ºi cu mersul culturii.

Ceea ce se desprinde, înainte de toate, ca fiind baza memoriei culturale, se configureazã a fi identitatea ce se exprimã. În strânsã conexiune cu identitatea sunt revelate importanþa ºi semnificaþia. O a treia dimensiune a memoriei culturale o reprezintã valoarea.

Vãzutã  în termenii apoftegmei lui Nicolae Iorga „Cine uitã nu meritã“ (p. 23), memoria culturalã funcþioneazã ca principiu de selecþie.

Dacã memoria individualã este „ceea ce nu se uitã“, memoria culturalã este ceea ce meritã, ceea ce se cuvine sã rãmânã. Cu alte cuvinte, principiul memoriei culturale îl reprezintã demnitatea de a sta drept culturã. Criteriile derivate ale principiului memoriei culturale se constituie din identitate, importanþã, semnificaþie ºi valoare.

Intrã în memoria culturalã doar ceea ce prezintã o profundã identitate. Memoria culturalã reþine doar identitãþi. În lumea culturalã nu orice entitate are o identitate.

Volumul ne prezintã, prin urmare, niºte identitãþi care fac memoria culturalã ºi care o edificã, totodatã, în dinamica ei. Procesul în cadrul cãruia sunt validate identitãþile culturale este unul de demitizare ºi dezideologizare (p. 11).

Dacã ar fi sã judecãm în termenii preferinþelor identitare, am spune cã „Patriarhul” îºi îndreaptã ataºamentul cãtre „mandarinul valah“, Petre Pandrea, ºi cãtre Petre Þuþea.

Onestitatea responsabilã ºi binevoitoare în faþa adevãrului ºi demnitatea neprovocatoare a prezenþei în lume constituie baza experienþei pe care o face Mircea Moisa în admiraþia pentru Petre Pandrea. Îi gãseºte identitatea lui Pandrea într-un fragment din „Jurnalul“ acestuia, într-o paginã despre Lucreþiu Pãtrãºcanu (care-i devenise cumnat în 1932), scrisã în 4 decembrie 1956: „Nu mã intereseazã faptul în sine cã L. Pãtrãºcanu a fost ucis. În revoluþii ºi rãzboaie mor oameni, iar el a fost timp de 25 de ani amestecat în chestia revoluþionarã din Valahia. S-a amestecat singur. Mã indigneazã modul ilegal al uciderii, procesul cu uºile închise, cãlcându-se principiile de bazã ale publicitãþii (uºi închise), oralitãþii (fãrã apãrare) ºi contradictorialitãþii (fãrã apãrare). Mã indigneazã comunicatul oficial hidos, terfelind memoria unui om fãrã apãrare, lezând grav familia“ (p. 12). Nu faptul cã Pãtrãºcanu a fost ucis este de condamnat, în contextul în care adevãrul este cã oamenii mor. Este de respins lipsa unei apãrãri, chiar inutile, care sã-i pãstreze demnitatea. Adevãrul ºi demnitatea alcãtuiesc fundamentul identitãþii lui Pandrea.

Frustrarea cã am venit târziu în istorie este recuperatã ºi anulatã de fericirea de a trãi într-o culturã. Lectura cãrþii ne furnizeazã, dincolo de satisfacþiile implicite, bucuria de a constata cã trãim protejaþi de o culturã solidã, o culturã ca un spaþiu securizant, o culturã iubitoare ºi protectivã.