Ca într-o întoarcere la inocenţă, voi începe cu finalul retoric al lecturii,antepus observaţiei privitoare la faptul că mai toate stiihiile sociale care ne bântuie (limba inclusiv) pot dura cam cât a fost şi cu „das Gespenst des Kommunismus” şi cu aceleaşi urmări: „Cum să nu ne temem?”.

Cum să nu ne temem de stafii, de năluci, de fantome, de margini, de despărţiri, de fanfaronade, de mită, de-un prăpăd şi de alte asemenea? Cum să nu ne temem de cuvinte, în logica tabuului nerostirii, dacă o lume întreagă se naşte dintr-un cuvânt?

Trăim timpurile astea bântuite de fireşti slăbiciuni umane,printre altele, între legaleză, afacereză şi jurnaleză, între obligaţii şi simple plăceri, în toate proiecţiile pe care ni le oferă preocupările cotidiene. Conformarea la norme de toate soiurile face ca de chestiuni juridice să nu se ocupe doar juriştii; de când problemele sociale generale, contorizate juridic, au fost conştientizate şi asumate în stradă, tot acolo au coborât lexeme şi formule ale complexantului limbaj juridic. Provocarea de a descifra cuvinte ale propriei limbi în acrobaţii semantice care beneficiază de tipare sintactice de exprimare a circumstanţei de aplicabilitate, a individualizat, în cadrul limbajului comun şi dincolo de el, legaleza.

Utilizarea mefientă şi dispreţuitoare, potrivit autorului, provine de la resimţirea termenului juridic drept inamic, element străin, care ar trebui tradus, astfel că, prin asemănare cu denumirile altor limbi (engleza, daneza, franceza), ia naştere legaleza. La fel, afacereza şi jurnaleza.

Deşi jurnaleza oferă o accesibilitate sporită pentru utilizatorul obişnuit şi nu s-ar desprinde vreo alunecare intrinsecă spre depreciativ, acest sens este impus de ironia prin care este privită lumea pasională a breslei jurnalistice. Momentul posibil al naşterii cuvântului, indicat de autor, apare în cadrul prezentării făcute de jurnalista Felicia Antip volumului Newspaper Language al lui Nicholas Bagnall (1993) şi se referă strict la limbajul profesional al presei.

Această jurnaleză poartă cu sine atât termeni din diferite alte limbaje profesionale, nu neapărat în utilizare specializată (ca malpraxis ori malabsorbţie), cât şi termeni a căror origine am pierdut-o din vedere: verbul a mulţumi, de exemplu, ca variantă relativ recentă, literară, provine de la urarea la mulţi ani!. Forma veche era a mulţămi şi se presupune a proveni de la a mulţăni, al cărui fonetism neatestat este suficient de transparent pentru a permite recunoaşterea celor două segmente „mulţi” şi „ani”, urmate de sufixul intern „-ăni”, folosit pentru a marca acţiuni; acesta poate fi asociat cu verbe de origine onomatopeică precum a bocăni, a clămpăni, a păcăni, a zdrăngăni etc.

Un alt verb vechi este a crăciuni. Cu toate că etimonul este uşor de ghicit, nu la fel se întâmplă în privinţa seminificaţiilor înregistrate prin 1940 în Dicţionarul Academiei: 1. „a omorî (pe cineva), a-l măcelări”; 2. (despre fete) „a viola, a silui”. Nu mă încumet să găsesc justficări, nici autorul nu o face (de Crăciun se mai sacrifică, vai!, unul, altul), doar o să redau saltul semnificativ pe care îl realizează lexemul, din moment ce în decembrie 2014 intenţia era manifestată sub forma de a crăciuni şi de a răsfăţa auzul cu minunate concerte de colinde, acorduri de chitară şi vioară, prin intermediul invitaţiei de a crăciuni împreună. În lipsa unui scenariu horror, este clar că sensul privea celebrarea Crăciunului.

În logica transferului metonimic de la instrument la obiectul acţiunii, sunt explicate apucături din sfera corupţiei: şpaga şi şperţul. Dacă şpaga („mita” oficială) provine, în opinia autorului, din rusă, unde semnifica sabie, şperţul îşi are rădăcinile în germană, în Sperrzeug „mănunchi de şperacle”.În contradicţie cu etimonul rus ori sârbo-croat şpag „buzunar”, propus de Rodica Zafiu, Stelian Dumistrăcel se opreşte la soluţia lui Iordan: şpaga era o suliţă utilizată la vămi pentru a controla baloturile de textile sau lână pentru a nu ascunde mărfuri de contrabandă. La şpaga vameşului, negustorul scotea propria şpagă. În acelaşi timp, şperţul îi deschidea nebănuite uşi administrative.

Şi iată cum două culturi ne-au furnizat instrumente lexicale pentru a înainta pe neînţelese trasee funcţionăreşti!

Scăpările pleonastice sunt notate în mesajul publicitar ca fiind născute dintr-un impuls persuasiv, aşa că, pentru negii nedoriţi (inestetici, iritanţi şi enervanţi) există, pe lângă photoshop, tot felul de produse. Pentru cei doriţi, nu au fost promovate încă licori farmaceutice.

Exemplele descoperite pe parcursul celor peste 300 de pagini, care reiau articolele publicate la rubrica „Lingvistica pentru toţi” a Ziarului de Iaşi, începând cu ianuarie 2014, provin din presa actuală, reflex al preocupării unui profesor de jurnalism la o facultate de comunicare. Doar un ochi critic şi format filologic putea însă să izoleze şi să descopere cititorului aura istorică şi salturile semnificative ale cuvintelor, dincolo de cerinţa normativă pe care i-o impunea postura didactică. Semnalarea ironică a prescipţiilor rebarbative ale forului care reglementează comunicarea audiovizuală nu pot fi citite decât în rama onestităţii profesionale.