Simona Preda: – Ana, Filip, vă felicit pentru acest volum inedit pe piaţa editorială din România – Cartea curajului şi a candorii (Editura Corint, 2022) –, iar prima întrebare pe care v-o adresez este cea legată de ideea de la care a pornit volumul. Cum v-aţi gândit să scrieţi o carte din şi despre familia voastră?

Ana Iorga: – Unele subiecte sunt cu noi tot timpul, doar că există un moment precis când le vine rândul să iasă în lume. Nici mai devreme, nici mai târziu decât trebuia să se întâmple. Aşa a fost şi cu această carte. Nu am gândit-o din vreme, nu am plănuit nimic, doar am făcut ce ne plăcea cel mai mult, ani la rând: am căutat informaţii despre bunicii mei paterni, Ana şi Radu Mihail, fără să avem în minte vreo finalitate concretă a căutării. Ne-am dat seama însă că povestea lor conţinea episoade pasionante, care se succedau aproape cinematografic, şi că nu e doar cronica unei familii, ci a unei epoci.

Eu am cunoscut-o doar pe bunica, a locuit cu noi câţiva ani, bunicul a murit mult înainte ca eu să mă nasc. Dar sunt două figuri puternice ale copilăriei mele, care m-au marcat şi la care m-am raportat foarte des, atât în momentele grele, cât şi în momentele fericite. Ştiam multe despre ei, am păstrat multe fotografii, au fost mereu prezenţi în viaţa mea, dar căutările noastre au scos la lumină şi mai multe informaţii noi.

Când am descoperit un caiet de şcoală al bunicii, am ştiut sigur că vom scrie o carte, pornind de la acel caiet. Când ne-am apucat de treabă, am început să aflăm atâtea lucruri despre ei, încât caietul bunicii (notiţele ei de la un curs de gospodărie făcut la şcoala de educatoare) a devenit doar un sfert din poveste. Când am început să gândim cartea, am ales şi formula narativă, o construcţie în care poveştile lor se împletesc şi ajung să spună în final foarte mult despre o epocă, despre o altfel de Românie, despre o altfel de sensibilitate. Cartea şi-a croit drumul singură, probabil că am scris-o abia când am fost pregătiţi, când i-a venit timpul.

Au fost peste 10 ani de cercetări şi doar 2-3 luni de scris. A fost şi apăsător, pentru că am simţit o mare responsabilitate faţă de bunicii mei, am vrut să povestesc cu mare acurateţe. Apoi nu e uşor să te întorci în trecutul propriei familii. E ca o vizită într-o casă pe care o iubeşti, ea are şi încăperi întunecate, care pot fi înspăimântătoare şi-ţi trebuie curaj să intri, dar are şi camere cu multă lumină, în care aproape se strecoară pe ferestre înăuntru ramuri de pomi înfloriţi. E important să intri în toate camerele. E eliberator. Acolo sunt toate lucrurile minunate care-ţi răsplătesc căutarea. Cartea curajului şi a candorii e un spaţiu al reîntâlnirii cu cei care nu mai sunt, în care poţi chicoti sau ofta în voie cu ei. Dar nu e doar un exerciţiu de memorie şi de descoperire, e o călătorie senzorială, în care auzi foşnetul rochiilor, zgomotul paharelor, râsul copiilor, cuvintele nerostite, întrezăreşti tristeţile şi nefericirile, simţi parfum de petale pe o fereastră deschisă spre grădină şi aburul cald al unei prăjituri. De aceea, cartea conţine şi multe fotografii de atmosferă pe care le-am făcut cu obiectele noastre de familie, inspiraţi de povestea bunicilor.

Filip-Lucian Iorga: – Pentru mine, întâlnirea cu ideea acestei cărţi s-a petrecut foarte natural. Sunt istoric şi mă preocupă în mod special genealogia şi istoria de familie. Primul text mai consistent pe care l-am scris, şi care a fost premiat în anul 2000 în cadrul concursului Eustory, a fost un interviu cu bunicul meu matern, Mircea Stănescu, despre copilăria lui în Bucureştiul interbelic. Cărţile de interviuri cu Alexandru Paleologu şi Neagu Djuvara conţin şi ele capitole ample dedicate istoriei familiilor acestor doi mari cărturari. În cele două cărţi de autor ale mele, Strămoşi pe alese şi Un cântec de lebădă, încerc să aduc genealogia pe terenul istoriei imaginarului şi pe cel al istoriei evenimenţiale, şi sunt alcătuite din poveşti de familie, fie ele documentabile sau mitologice. Am înregistrat, încă din timpul liceului, zeci de interviuri cu urmaşi ai vechilor familii româneşti, iar prin proiectul „Memoria elitelor româneşti”, iniţiat acum aproape 15 ani, am încercat să salvez cât mai multe amintiri şi documente de familie. S-a strâns foarte mult material, sute de ore de interviu, sute de file de amintiri, jurnale, memorii inedite, sute de vechi fotografii. Un material foarte vast, pe care vreau să-l pun în valoare, în viitoarele mele cărţi. Ca o dezvoltare firească a acestei pasiuni pentru poveştile de familie s-au născut colecţia de carte „Istorie cu blazon” de la Editura Corint şi, pe internet, site-ul „Poveşti cu blazon”.

Pasiunea mea pentru trecut s-a născut graţie istoriilor spuse de bunicii mei, fotografiilor de familie şi documentelor păstrate în casă. În ultimii mai bine de 20 de ani nu am încetat să scormonesc arhive, să iau interviuri membrilor propriei familii şi să strâng informaţii despre strămoşi. În 2020, împreună cu cercetătoarea Andreea Panait, am publicat Moşnenii Bărăganului, o primă carte dedicată strămoşilor mei, stăpânii de la Poiana, judeţul Ialomiţa.

Sigur că pasiunea pentru strămoşii mei s-a proiectat şi asupra strămoşilor Anei şi cred că a molipsit-o şi pe ea. Puţine dintre vacanţele noastre au fost lipsite de ingredientul istoric: un interviu cu o rudă, descoperirea unor documente, salvarea unor fotografii, vizita într-un cimitir sau la o biserică de familie. Poate părea obositor, dar e pasionant şi cred că după ce cunoşti satisfacţia acestor descoperiri despre rădăcini (care, de fapt, sunt şi descoperiri despre... ramuri), capeţi şi niţică dependenţă.

Biografiile bunicilor Anei ne pasionau, de peste 10 ani tot strângeam detalii despre ei, când o mătuşă a Anei i-a dat un caiet care îi aparţinuse bunicii Ana Vasilescu. Ideea iniţială a fost să publicăm, cu un studiu introductiv, acest interesant caiet din 1927, care conţine reţete şi sfaturi pentru buna rânduire a unei gospodării. Însă în vara lui 2022 am început să ne gândim mai serios la structura cărţii şi ne-am dat seama că studiul introductiv nu-l putea ignora pe bunicul Radu C. Mihail, soţul bunicii Ana. Şi punând cap la cap informaţiile şi fotografiile de familie care au supravieţuit în mod miraculos, am înţeles că nu vom publica doar caietul, ci vom construi o carte în jurul acestui caiet şi al imaginilor.

– Aş rămâne un moment la titlul cărţii – de ce curaj, de ce candoare? Cum l-aţi ales?

F-L. I.: – În familia noastră, Ana are talent la titluri. Nu e un secret că ea m-a ajutat şi la alegerea titlurilor unora dintre cărţile mele. Şi de data asta, ea a făcut o listă cu vreo 20 de titluri, eu am selectat câteva, după care am ales împreună titlul final. Numitorul comun al celor mai multe dintre variante erau aceste cuvinte: „curaj” şi „candoare”. Aş zice că ele îi caracterizează pe eroii cărţii, pe Ana şi pe Radu, care au fost, fiecare dintre ei, o combinaţie unică a acestor calităţi, dar şi că exprimă spiritul unei epoci şi al unei lumi pe care încercăm să o evocăm prin povestea unei familii. Sigur că nu era o lume ideală şi că acei oameni, bunicii şi străbunicii noştri, aveau şi ei păcatele lor. Însă cu siguranţă nu le-a lipsit curajul, dacă ne gândim că au trecut prin cele două războaie mondiale şi prin totalitarismul comunist. Şi nici candoarea nu le-a lipsit: în ciuda celor mai dificile circumstanţe, au continuat să aibă idealuri, credinţe şi să savureze micile bucurii ale vieţii.

A.I.: – Filip tocmai ţi-a dezvăluit atelierul de lucru din spatele titlului. „Curajul” şi „candoarea” sunt cuvintele care mi-au evocat cel mai puternic felul în care bunicii mei priveau viaţa. Curajul şi candoarea sunt însă şi cele două calităţi de care ai nevoie, cred eu, atunci când te aventurezi să cercetezi trecutul, în special trecutul propriei familii. Îţi trebuie curaj să te angajezi într-o muncă frumoasă, dar grea, solicitantă şi de durată, şi îţi trebuie apoi candoare când ajungi faţă în faţă cu strămoşii tăi, de care trebuie să te apropii cu multă blândeţe. Când am descoperit la Arhivele Naţionale Braşov documentele din şcoală ale bunicii Ana, a fost copleşitor, am simţit că m-a condus către ele şi mi-a venit să plâng de bucurie, pentru că la început nu ştiam nici măcar numele şcolii la care studiase în perioada interbelică. Atunci când Filip a descoperit sutele de documente legate de cariera militară a bunicului Radu, relatările altor ofiţeri despre el, a fost iarăşi copleşitor şi pentru el. Astfel de întâlniri au în ele multă candoare şi trebuie să fii pregătit sufleteşte pentru ele.

– Cât de greu a fost să mergeţi pe firul istoriei de familie? Care au fost provocările din perspectiva surselor folosite?

A.I.: – Am şi trudit din greu, dar am şi avut câte un noroc chior. Am căutat în arhive şi în biblioteci digitale, am parcurs mii de pagini pentru câte o informaţie, dar s-a întâmplat şi să dăm întâmplător peste câte ceva, or, asta se cheamă noroc. Am început cu arhiva de familie, fotografiile şi documentele păstrate în casă şi interviurile cu rude. Ne-am îndreptat apoi spre arhivele publice şi biblioteci, unde am consultat documente, lucrări editate şi presă.

F-L. I.: – Ca în orice încercare de a desluşi trecutul, principalul adversar este uitarea. Uitare care are multe arme: distrugerea arhivelor, lipsa mărturiilor, dezinteresul urmaşilor, dificultatea regăsirii unor documente şi informaţii şi a asamblării lor logice. Nu a fost diferit nici în cazul acestei cercetări. Bunicii Ana şi Radu nu au lăsat jurnale sau memorii, şi nici prea multă corespondenţă nu a rămas de la ei. Ana nu şi-a cunoscut deloc bunicul, iar pe bunica ei a cunoscut-o destul de puţin, în primii ani ai vieţii. Am pornit de la o arhivă de fotografii destul de bogată şi de la cele câteva documente rămase în familie, am continuat cu istoriile spuse de membri ai familiei, iar ulterior am ajuns la arhivele publice (Biblioteca Academiei Române, Arhivele Naţionale Braşov, C.N.S.A.S., Arhivele Militare Naţionale de la Piteşti, Institutul Naţional al Patrimoniului). Am întâlnit oameni minunaţi care ne-au îndrumat pe parcursul acestor cercetări, dar asta nu înseamnă că emoţiile au lipsit. Unele dintre documentele cele mai importante ne-au parvenit cu doar câteva zile înainte ca volumul să plece la tipar. În munca de cercetare, oricât de serioasă ar fi, cercetătorul are nevoie şi de puţin noroc. Oricât de atent le-ai căuta, documentele trebuie să te mai găsească şi ele pe tine. Şi pot spune că am avut şi astfel de noroace.

– Ce v-a impresionat cel mai mult la Radu Mihail?

F-L. I.: – Sigur că aici răspunsul poate fi foarte simplu şi evident: curajul. Este vorba despre un om care a fost ofiţer de carieră în Armata Regală, a făcut parte dintr-o armată de elită ca pionier de munte, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial până în Crimeea, a fost decorat cu Ordinul Militar Mihai Viteazul şi cu Crucea de Fier germană. Iar după război, când au venit comuniştii la putere şi el a fost dat afară din armată, a rămas vertical, lucru pe care l-am aflat din dosarul lui de urmărire de la Securitate. Şi totuşi, m-au mai impresionat două lucruri la el, poate mai puţin evidente. Bucuria de a trăi, care răzbate din toate pozele de tinereţe şi de maturitate, chiar şi din cele făcute în timpul războiului. Şi tandreţea cu care avea grijă de familia lui, şi nu doar de soţie şi de cei doi băieţi, ci şi de surori sau nepoate. Şi nu doar de familia lui a avut grijă, ci şi de soldaţii din subordine şi chiar de copiii celor mai nevoiaşi dintre soldaţi. În carte există multe detalii despre cât era de uman şi de dedicat celorlalţi.

A.I.: – Bunătatea. Curajul, spunea ce credea cu adevărat în cei mai crunţi ani de comunism. Lejeritatea cu care făcea mereu ce e corect fără să se ia prea mult în serios. Eleganţa, era un bărbat foarte frumos şi avea o eleganţă caldă, luminoasă. Tata îi semăna.

– Dar la Ana Vasilescu?

A.I.: – Străduinţa ei şi felul în care a înţeles importanţa educaţiei m-au impresionat. În familie, nu era considerată o femeie prea prietenoasă, ci mai degrabă rece şi distantă, cu tabieturi de la care nu se abătea şi destul de autoritară. Bunica Ana, care fusese educatoare şi învăţătoare decenii la rând, a cărei viaţă fusese bulversată în război şi apoi în comunism, nu era rece, dar nici prea amatoare de familiarităţi, rămăsese o observatoare, asta am înţeles pe măsură ce au trecut anii.

F-L. I.: – Aici o să-mi permiteţi să dau un răspuns mai frivol. M-a impresionat o fotografie a ei pe care am văzut-o, în care avea nişte bucle ca de secol al XVIII-lea, la un bal de la Curtea Franţei. Am găsit că Ana seamănă destul de bine cu bunica ei, aşa că şi bunica mi-a devenit simpatică. Şi m-a încântat detaliul că Ana Vasilescu a fost Miss Ciuc în 1930 şi că a participat şi la finala naţională a concursului, organizată la Sinaia de revista Realitatea Ilustrată. Însă dacă răspunsul meu poate părea frivol, Ana Vasilescu nu era deloc aşa. Pe vremea aceea, concursurile de frumuseţe erau luate foarte în serios. E suficient să ne gândim că preşedintele juriului era Liviu Rebreanu. M-a impresionat şi să o găsesc în fotografii alături de Dimitrie Gusti, şi să aflu că a fost implicată în activităţile Societăţii ASTRA. Fratele tatălui ei, judecătorul Petre Paşnicu, a fost preşedintele Tribunalului Ciuc şi al Despărţământului Ciuc al Societăţii ASTRA, în anii ’30. Aşadar, frumuseţe dublată de inteligenţă. Înţelegem mai bine ce l-a fermecat pe Radu C. Mihail.

– Ce rol joacă micro-istoria – în care am putea încadra genul acesta de carte – în contextul istoriei mari?

A.I.: – Eu cred că un rol imens. Manualele ne oferă evenimentele mari, cronologiile, momentele în care s-au semnat tratate şi bilanţul marilor conflicte. Destinele individuale, felul în care oamenii se raportează la evenimente, modul în care reacţionează, găsesc soluţii, evadează, creează sau iau decizii, abia asta conferă nuanţe marilor evenimente. Istoria mare eu o văd ca pe o schiţă în creion, pe care micile istorii individuale se aşază ca nişte culori diluate cu apă. Istoria mare ar trebui să fie de fapt o acuarelă, în care tuşele fluide şi tremurătoare ale micilor istorii care se întrepătrund fac ca ochiul nostru să reuşească să vadă un tablou cât mai aproape de realitate.

F-L. I.: – De prea multe ori ne gândim la trecut ca la un teritoriu îndepărtat şi rece. Suntem tentaţi să îl populăm cu propriile noastre stereotipuri şi să teoretizăm excesiv. Microistoria e esenţială, pentru că ne face să înţelegem că trecutul era locuit de oameni vii, mult mai asemănători cu noi decât credem şi de care suntem legaţi, chiar dacă nu ne dăm seama. Eu nu cred că microistoria, chiar dacă tratează porţiuni restrânse din vastul teritoriu al trecutului, este o istorie „mică”. De multe ori, o întreagă epocă, evoluţiile sociale şi de mentalităţi pot fi mai bine înţelese prin exemplificările pe care microistoria le oferă, decât din mari sinteze şi tratate teoretice. Trecutul se vrea înţeles, dar poate că se vrea şi iubit. De asta eu nu concep o istorie care să ignore sau să dispreţuiască destinele individuale.

– Cui s-ar adresa acest volum? Pentru cine a fost scris?

A.I.: – Pentru toată lumea. E în această carte măcar un moment sau o fotografie care să te facă să visezi sau să reflectezi la propriul trecut, la oamenii pe care-i iubeşti, la România, la prezentul tău şi la ce-ai vrea tu cu adevărat să devii. Sper să fie o lectură plăcută, ca o călătorie în care te fură peisajul. Nu e o lecţie de istorie (deşi e scrisă după toate rigorile ştiinţifice), e un răstimp de visare, e un album, până la urmă poţi doar să te aşezi confortabil în fotoliu şi să te bucuri de fotografii, abia apoi să te apuci de citit.

F-L. I.: – Pentru cine a fost scris? Pentru Ana şi pentru Radu Mihail, pentru noi înşine şi pentru cititori. Pentru strămoşi, ca un omagiu. Pentru noi, cu bucuria descoperirilor făcute pe parcurs şi cu satisfacţia datoriei împlinite. Pentru specialiştii interesaţi de genealogie, de istoria claselor sociale din România, de istoria contemporană a României. Pentru publicul larg. Sperăm să fie o carte care, dincolo de povestea unui cuplu şi a unei familii, să transmită într-un mod inteligibil istoria ultimului secol de istorie românească, cu gloriile, cumpenele şi suferinţele ei. Credem că fiecare cititor poate găsi în carte ceva care să-l intereseze şi, poate, să-l facă să-şi redescopere propriile poveşti de familie. Marea noastră bucurie ar fi ca măcar unii dintre cititori să devină, la rândul lor, povestitori ai istoriilor propriilor familii.

– Care este „marea lecţie”, marele sfat de viaţă pe care l-am putea învăţa de la aceşti oameni care – iată, citind cartea – vedem că au trecut prin multe drame?

F-L. I.: – Poate că marea lecţie este tocmai că o astfel de lecţie nu există. Epoca noastră ne-a obişnuit cu reţetele, calendarele şi grilele. Cum să te îmbogăţeşti într-un an, cum să fii fericit în zece lecţii, cum să te mântuieşti prin 5 exerciţii de respiraţie. Ana şi Radu nu au trăit după vreo reţetă (chiar dacă Ana a păstrat un caiet cu reţete de bucate). Şi-au respectat rădăcinile, şi-au iubit ţara şi familia, şi-au dorit să se educe şi să-i educe şi pe alţii. Au vrut să fie fericiţi. Cât au reuşit, doar ei doi au ştiut până la capăt. Noi ştim că s-au străduit. Au trecut prin două războaie mondiale, au trăit sub toţi cei patru Regi ai României şi sub comunism. Au pierdut case, pământuri şi poziţii sociale. Au câştigat respect, prieteni şi amintiri. Au dansat la balurile anilor ’30, au luptat în războaiele anilor ’40 şi au supravieţuit în deşertul anilor ’50. Fără să se încovoaie. Au trăit şi s-au iubit cum au ştiut ei mai bine. Şi asta mi se pare mai valoros decât orice teorie filozofică şi decât orice posibilă reţetă a fericirii.

A.I.: – Bunica Ana ar fi adorat întrebarea asta. Şi ar fi fost entuziasmată că o carte despre ea ar putea să ofere lecţii. Dar Filip ne-a tăiat elanul deja şi are dreptate, lecţia e că nu e nicio lecţie. Avem parte de lecţii din toate părţile azi, măcar cartea asta vă scuteşte de ele. Conţine în schimb o sumedenie de sfaturi de gospodărie, care o să vă amuze şi o să vă emoţioneze. Reţete, reguli de organizare a casei şi de curăţenie, principii pe care le învăţau fetele la şcoală în anii ’20. Unele sunt şi foarte utile. Altele sunt înnebunitoare, o să vă distraţi.

– Aţi încercat vreo reţetă din caietul Anei Vasilescu? Care ar fi cea mai tentantă?

F-L. I.: – Eu sunt o catastrofă în bucătărie, deci pentru mine „încercat” nu poate însemna decât gustat, în niciun caz gătit. Şi da, am gustat cu plăcere dintr-un piure de cartofi cu felii de caşcaval, gătit de Ana şi fotografiat pentru carte. E drept că am avut o concurenţă neloială în motanul nostru, Otto. Voi gusta cu plăcere şi din alte mâncăruri gătite după reţetele bunicii Ana. Mi-a rămas gândul la papricaşul de viţel şi la crema de nuci. Cine ştie, poate le încercăm la vară, la Tulgheş, în timp ce ne gândim la alte poveşti pe care vrem să le scriem împreună.

A.I.: – Am făcut piure cu felii de caşcaval, e gustos şi săţios, ceai de frunze de mesteacăn, colţunaşi cu brânză, mititei de casă. Multe alte reţete din carte merită însă şi ele toată atenţia. Perele tăiate în jumătate şi încălzite la cuptor pe crenguţe de salcie, dulceaţa de prune coapte, crema de zahăr ars, supa de pătlăgele fierte în apă limpede, limba cu sos de migdale şi stafide. Cel mai mult mă tentează un preparat simplu şi foarte gustos, cred: spate de viţel pe varză rumenită în unt. Două verze şi jumătate de kilogram de carne, toate perpelite în unt şi fierte apoi la foc domol într-un rântaş cu morcov, dafin, cimbru, piper şi trei cuişoare. Reţeta e detaliată în carte.

– Ce credeţi că ar fi spus bunica Ana şi bunicul Radu despre această carte?

A.I.: – Sper să ştie că-i iubesc şi că le sunt recunoscătoare. Le-am cerut în gând permisiunea să scriem această carte. Am simţit că ne-au dat-o. Îmi imaginez că s-au strecurat ca un fulg şi au citit tot ce am scris despre ei. Sper că au zâmbit.

F-L. I.: – Ne-am întrebat şi noi acest lucru. Oare nu suntem indiscreţi? Mărturisesc că au fost şi momente în care am avut impresia că există o oarecare opoziţie, că parcă cineva nu era chiar încântat de ideea noastră. Mai dispărea un stick cu informaţii organizate, mai pierdeam un text deja corectat. Însă veneau apoi un sprijin neaşteptat, un document la care nu speram, o poftă şi mai mare de a pune pe hârtie povestea. Acum, cartea a apărut, îşi are destinul ei şi cred că eroii Ana şi Radu ne-au dat o mână de ajutor. Sper să nu ne urecheze, când ne vom întâlni, ceva mai încolo. Şi, chiar dacă voi mai fi şi urecheat, cred foarte mult că lupta împotriva uitării merită dusă. Umanitatea din noi şi tot ceea ce a creat omul mai valoros şi mai durabil au mare legătură cu memoria şi cu transmiterea. Îmi asum eventualele indiscreţii, dacă ştiu că am mai salvat o amintire, o poveste, un ciob de civilizaţie.