Poetul Nichita Stănescu (1933-1983) este unul dintre scriitorii importanţi ai literaturii române postbelice. Nicolae Manolescu consideră că „este probabil cel mai original poet român după al Doilea Război” şi inconfundabil, care a creat „o limbă poetică la fel de liberă şi de încântătoare cum e zborul păsării în văzduh”. Mai mulţi critici literari şi scriitori apreciază limba poetică a lui Nichita Stănescu, printre care Alexandru Condeescu, Eugen Simion, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Pop ş.a., care i-au relevat printre altele amplitudinea, profunzimea şi intensitatea trăirii lirice, dar şi originalitatea inovaţiei lingvistice şi poetice. Despre detractori, numai de bine.

Este laureat al Premiului Herder şi membru post-mortem al Academiei Române. A fost şi un bun eseist şi teoretician literar.

Am recitit volumul Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stănescu, editat de Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (2008), antologie şi prefaţă de Eugen Simion. O primă constatare generală despre Jurnalul său este aceea că autorul celor 11 elegii rămâne poet şi în notaţiile din aceste mărturii esenţiale pentru cunoaşterea complexă a sa.

M-am oprit mai atent la Jurnal pentru a releva momente însemnate din existenţa intimă a poetului şi mai ales din sfera ideilor şi teoriilor sale originale despre poezie, despre procesul creator, cât şi despre unele aprecieri personale asupra poeţilor timpului său şi ai altor timpuri. Chipul omului poet, Nichita Stănescu, poate fi creionat cel mai bine de propria privire în oglinda sa interioară. Iată cum îşi expune, oximoronic şi alegoric, vederii şi simţirii noastre chipul care-l defineşte: „Din punct de vedere moral, eu sunt un spirit religios fără religie, în sensul că cel mai bine şi mai tensionat mă simt în prezenţa răului. Cel mai în mişcare şi cel mai stârnit mă simt în prezenţa durerii. Nu sunt un om rău şi nici un om dureros, dar, într-un mod ciudat, uneori propria mea fantezie îmi înlocuieşte realitatea existenţială. Pot să stau în faţa unui copac şi să şi-l visez în acelaşi timp. Şi prefer să-l visez”.

Debutul însemnărilor din acest jurnal definit ca fals jurnal intim, pentru că nu respectă derularea lor zilnică, cum ar pretinde sensul termenului titular, ne avertizează să-l citim cu mintea ascuţită şi simţul treaz pentru a decripta valorile scrierii sale lirice, metaforice, specifice unui autor atât de original şi de inventiv: „Când starea mea de spirit se odihneşte în amplele jilţuri ale substantivelor, atunci mă gândesc tot la verbe, pentru că verbele sunt memoria substantivelor”.

Irepetabilul poet visa la posibilitatea creării unei „poezii pulsatorii”, care să repete ritmul inimii, al cărui conţinut să fie dezvăluit printr-o „anumită coordonare a punctelor lui de intensitate”. Ceea ce a reuşit să realizeze în bună parte poezia sa. El consideră, în trend transcendental, într-un fel, că „lumea poemului este mai adevărată decât convenţia lumii văzute prin simţuri”. Această aserţiune reflexivă am putut-o depista şi în fragmentul de mai sus, în care îşi face autoportretul. Se pare că îi dau dreptate, într-o oarecare măsură, Kant şi Aristotel, teoreticienii filozofiei transcendentale.

Nichita Stănescu defineşte poezia în stilul său alegoric. (Amintim că G. Călinescu, în Principii de estetică, reneagă existenţa unei definiţii a poeziei, susţinând că se pot elabora numai nişte descrieri). Nichita aproximează că poezia este „o tensiune semantică spre un cuvânt”, considerând că există trei grupuri genetice: 1. fonetic, 2. morfologic, 3. sintactic. Preferinţa sa se îndreaptă spre criteriul sintactic, cel care se aproprie mai mult de propria esenţă majoră a poeziei. Despre vers susţine inedit că „nu este o unitate poetică, ci una de tehnică poetică”. Încă o alegaţie demnă de analizat profesionist.

Fiinţând prin cuvinte, pentru Nichita, cuvintele sunt însăşi existenţa noastră, iar esenţa lor este, declară el esopic, „cu mult mai misterioasă decât însuşi sensul lor”. Nu este obligatoriu să-l credităm pe poet cu titlul de mare filozof, este suficient să ne emoţionăm odată cu el de sensibilitatea intrinsecă a acestor teorii care ne tuşează prin caracterul poetic al exprimării reflexive. Anumite idei ale sale implică antrenarea unor dezbateri de specialitate, dar nu este acesta obiectul comentariilor mele într-un spaţiu limitat, ci atragerea atenţiei asupra unui poet important, uitat oarecum, precum şi alţii, şi conturarea complementară a profilului său de gânditor, eseist şi teoretician literar.

Într-un dialog imaginar, Nichita Stănescu îşi exhibă ideile şi convingerile de creator poetic şi lingvistic asupra momentului naşterii artei moderne, cu mult devansat, coincizând cu apariţia poemului Ghilgameş şi mai ales a scenei revelatoare a descoperirii morţii lui Enkidu de către acesta. Conchide că „e prima reprezentare a omului care descoperă moartea”, reprezentând „o posibilitate (elementară) de a defini modernitatea prozei”.

Jurnalul său, bine adjectivat ca intim, ne oferă o radiografie remarcabilă asupra simţirii şi gândirii poetului atins de aripa genialităţii într-o măsură apreciabilă. Pentru el, literatura nu se face prin justificări apriori, ci numai după ce este făcută „îşi poate găsi şi justificări”. „Foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa. Ce eroare!” O dogmă cunoscută, dar bine subliniată de el. Despre Mioriţa susţine că are o dimensiune fundamentală şi indispensabilă pentru poeţi, fiindcă este în concepţia sa metaforică: Matricea. Matca. Regina, iar sunetul ei „e sunetul ţâţei alăptând; veghea ei este veghea celui care-şi apără plodul”. Şi nu este un cântec de pierdere, deoarece pierderea ciobanului este „un act înstăpânit în sufletul Pământului”. Acesta este adevărul poetic al lui Nichita Stănescu, exprimat în stilul lui alegoric, dar nu e departe nicidecum de adevărul criticilor şi teoreticienilor literari despre această capodoperă naţională anonimă. Nici preţuita baladă Toma Alimoş nu este lipsită de atribute naţionale, pentru că „ne-a învăţat lupta”, iar fără miraculoasa vorbire poetică, „Eminescu n-ar fi existat”. Cârcotaşii pot avea rezerve asupra entuziasmului naţional, nu naţionalist, al poetului, dar e treaba lor să dezbrace poezia, literatura românească de veşmintele ei patriotice, precum au făcut-o ideologii epocii de aur. Se pot lega de formă, de valoarea estetică, dar nu şi de fond.

Însuşi poetul Nichita Stănescu într-o aserţiune corectă şi expresivă susţine despre critica literară (despre cea veritabilă, desigur) că este „ideea de cititor ideal”, fiind indispensabilă literaturii care fără ea ar fi „o literatură oarbă”. Aprobă calitatea dublă a criticii literare, de act literar, dar şi ştiinţific, iar cele două entităţi nu se exclud, ci se adaugă. El conchide metaforic şi ludic: „Cine se supără pe oglindă, însemnă că trăieşte la câmp”.

Reţin o autoapreciere critică despre cartea sa, 11 elegii, pe care o consideră „singura mea carte trăită”, fiindu-i greu s-o mai scrie şi întrebându-se metaforic dacă „mai ţine în ea inima de atunci?”. Consideră că din acel moment şi-a dobândit sentimentul scrisului. Confesiune demnă de consemnat în hermeneutica operei sale.

Sunt numeroase aserţiunile poetului despre fenomenul literar în general şi în particular, care ar contribui la îmbogăţirea şi reliefarea expresivă a criticii şi teoriei noastre literare. Despre noţiunea de poet naţional, are în vedere în principal valoarea estetică a operei poetice: „pentru mine nu e reprezentată de Goga, ci de Bacovia, nu în mod special de Coşbuc, ci de Blaga, nu în mod special de Vlahuţă, ci de Macedonski, nu în mod special de Aron Cotruş, ci de Ion Barbu”. Asta nu înseamnă că pentru ceilalţi nu are cuvinte de apreciere. Se confesează asupra concepţiei sale greşite din adolescenţă crezând că poezia se confundă cu forma. Consideră ulterior că formele sunt doar o igienă pentru scriitor, de care trebuie să te dispensezi ca să ajungi la „rodul vital al poeziei”.

Despre marii clasici are opinii validate de conştiinţa axiologiei literare. Eminescu este „un aer pur, genuin, un aer curat” şi e greu să respiri după el fiindcă a devenit pentru noi toţi respiraţia pe care s-o transmitem nenăscuţilor. Iar Luceafărul este „un poem al neasemuirii, al unicităţii”. La Caragiale constată inedit că geometrizarea limbii s-a produs „prin alegerea cu precădere a unui fond morfologic latin”, cum se poate observa şi în opera eminesciană.

Opinii originale exprimă Nichita Stănescu şi despre alţi scriitori, oameni de seamă români şi străini: Homer, Rilke, Arghezi, Marin Preda, Anton Pann, Pillat, Michelangelo, Kant, Tolstoi, Vasile Pârvan, Tacit, Moisil, Rimbaud, Goethe şi alţii, în ordinea apariţiei în jurnal.

Numeroase impresii intime despre varii aspecte existenţiale ale omenirii gânditoare şi creatoare sunt exprimate concentrat în enunţuri aforistice cu caracter apodictic: „Estetica este expresia de vârf a conştiinţei. A dărui o floare, uneori înseamnă mai mult decât a inventa o metaforă. O carte cu mai multe dădace riscă să moară cu paginile netăiate. Valoarea nu stârneşte totdeauna dragoste. A iubi, ca şi trecerea timpului, ne îndepărtează de lege. A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger. Inteligenţa nu poate fi exclusă din miracol. Greaca nu este o limbă universală, greaca este o limbă care a creat un univers. Frumosul este o duminică a stării morale. Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului. Sufletul este un trib de unul singur şi o piramidă fără nicio piatră. Poezia nu schimbă lumea. Poezia o conservă. Poezia este mireasma florilor: aţi putea afirma că mireasma florilor uşurează cuiva ceva?”.

Sunt şi aceste creaţii pietre pentru templul său, aşa ca să-l amintim pe Lucian Blaga, şi să-i înălţăm şi lui Nichita Stănescu statuia pe care o merită, ca bornă în orizontul uitării.