„Relația lemn-metal este definitorie pentru majoritatea lucrărilor.
Opțiunea trimite, după cum dezvăluie artistul, și la faptul că cele două materiale sunt nelipsite în universul gospodăriei țărănești, de la începuturile sale. Foile metalice care învelesc forma din lemn adaugă o mai mare rigoare unei geometrii îndulcite inițial de accente organice. Între ființa lemnului și încorsetarea metalică se naște acea tensiune care tezaurizează latențe, iată ideea și cuvântul din care Alexandru Păsat construiește conceptul axial pentru expoziția sa... Dar ne grăbim să adăugăm că și suprafețele metalice au viața lor, mărturie depunând urmele prelucrării, semne șănțuite ale lovirii, patina... Fiecare din cele două materiale își exhibă expresivitatea intrinsecă, texturală.
Văd în opera lui Păsat, cea care ni se înfățișează acum, o întâlnire sui generis între arhaic și minimalism. Nu este un arhaic ce ține de impulsuri paseiste, ci unul filtrat creator, care devine modalitate de recuperare a esențelor.
Nu este un minimalism de mimetică inspirație americană, rece-obiectivat și manipulând moduli formali industrial realizați în serie, ci unul rezultat din travaliul personal asupra volumului, geometriile elementare, chiar dacă produc unele componente serializate, sunt astfel umanizate.“
Adrian GUȚĂ
„Făcătorul de semne“
„În acest chip sugestiv se autodefinește sculptorul Alexandru Păsat, a cărui activitate din ultimii ani, de forjare a unor artefacte cu încărcătură simbolică, descinde direct din potențarea capacității expresive a unor materiale și structuri, cu o forță de iradiere, ce provine din însușirile lor imanente, primordiale și elementare. Ele funcționează cu elocvența formală și ideatică a unor formațiuni naturale sau corpuri geometrice, cu rafinate intervenții prin care se mariază, de pildă, lemnul cu fierul sau se distribuie accentele cromatice, ce înviorează minimalismul funciar, definitoriu pentru poetica plastică promovată de artist.
.......
Remarcăm în acest context și apariția unor preocupări oarecum divergente, concretizate în lucrări precum Instrumente pentru măsurat nostalgia, unde, odată cu încorporarea suveicii – în sine o metaforă a timpului – se transmit și conținuturi poetice, mai greu de presupus la un artist extrem de riguros, înclinat chiar spre o anumită asceză formală, ceea ce dovedește complexitatea viziunii sale, care este departe de a fi monocordă sau centrată pe o singură axă nodală.
Sculptorul, în calitate de „făcător de semne“, forează în același timp prin straturile memoriei colective, pentru a înregistra semnalele unor orizonturi noi, deocamdată greu de întrevăzut, dar care totuși, iată, pot fascina și îndemna la o meditație activă.“