Confraţii de la Familia, urmaşii, instituţional, simbolic şi valoric, ai lui Iosif Vulcan, cel care l-a debutat pe Mihai Eminescu, împlinesc, prin „firma” lor, 150 de ani de la înfiinţare. Revistă mare, la Oradea, prieteni importanţi pentru noi, şi pentru orice iubitor de literatură, care ilustrează şi apără seriozitatea actului cultural, în dauna emfazei tranzacţioniste, şi propun, nedezminţit, publicului texte de calitate, în dauna, iarăşi, a valului spumos, şi atât, de veleitari. I-am simţit mereu aproape, pe Ioan Moldovan şi pe comilitonii săi, în efortul de a menţine o moştenire, una dintre cele mai prestigioase pentru această naţie, şi de a transforma solicitanta tradiţie într-un program care captează, mereu, nume noi, demne de antecesori. La mulţi şi la fel de inspiraţi ani le urăm, ca şi până acum, colegilor noştri, promotori ai valorilor care ne fac o validă carte de vizită în lume!.

Instructiv şi demantelator pentru stângiştii nedubitativi articolul lui Mihai Zamfir din România literară nr. 19, care începe astfel: „La ce serveşte revoluţionarismul de tinereţe al celor entuziaşti? De obicei, la nimic. Dacă e vorba însă de persoane super-dotate, revoluţionarismul tot serveşte la ceva: pregăteşte şi cauţionează conservatorismul de la bătrâneţe“. Obiectul intervenţiei e arhicunoscutul, şi la noi, Alain Finkielkraut, drogatul la tinereţe cu maoism, precum puzderie de congeneri, acum apărător al valorilor gândirii libere şi, desigur, detestat de socialişti, care nu pot trece peste nici o ironizare a populismului marxizant, încă activ în lume. Şi, în acelaşi număr, reţinem atitudinea Irinei Petraş faţă de turbulenţele în formă continuă iscate de un grupuscul nervos la adresa unor jurii şi premiaţi ai USR. „... ce-ar fi să pariem exclusiv pe cărţile noastre, pe capacitatea lor de a ne aduce faimă, bunăstare, respect? Ele se cuvine să fie în văzul lumii, nu înfruntarea orgoliilor noastre şi voinţa aiuritoare de a ţine cu orice preţ pagina întâi. Poate că astfel ni se vor clarifica şi soluţiile cu adevărat eficiente pentru a vindeca neliniştile breslei“. Încă un răspuns elegant la ineleganţa unor atacuri asupra celor care apără, de fapt, breasla, mai ales de ea însăşi, mai precis de componentele ei tip mustul care fierbe.

Dens, vibrant şi stimulativ dosarul din Viaţa Românească nr. 3-4 centrat pe personalitatea lui Solomon Marcus, şi acum plin de planuri, la 90 de ani. Scriu mulţi savanţi, unul şi unul, despre profesor, intervin şi elevi, şi studenţi, noi selectăm din spusele neobositului cercetător, faimos, spre faima noastră, pe mai multe continente: „În anul 2010, când am fost sărbătorit aici, la împlinirea a 85 de ani, am spus: cuvântul-cheie este proiect. În momentul în care nu mai ai proiecte, nu mai dai sens unui mâine, e ca şi cum nu mai trăieşti şi, de aceea, mă simt acum obligat să dau raportul pentru perioada din 2010 încoace şi să prezint proiectul pentru următorii ani. Aş împărţi activitatea mea, după împlinirea vârstei de 85 de ani, în trei părţi. Prima parte, toată lumea o poate vedea pe Google scholar. Acolo scrie, la Solomon Marcus – Google Scholar Citations că, din anul 2010 încoace, am primit 317 citări, numărul meu total de citări devenind astfel egal cu 2.032, cu un indice Hirsch egal cu 20“. Confraţii academici realizează de ce, din cuvintele academicianului, am reţinut acest pasaj întremător, în cursa generală, uneori, la noi, bolnăvicioasă, după punctaje şi ierarhii.

În Luceafărul nr. 4, remarcăm textele legate de Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, care a desfăşurat, în data de 28 martie 2015, la Clubul Calderon, a V-a ediţie a Colocviului anual de critică. Tema din acest an a fost Traducerile şi critica lor - posibilităţi, limitări, experienţe. Radu Voinescu deschide discuţia: „Cele mai multe dintre revistele noastre de cultură au rubrici de carte străină. Se întâmplă însă că, uneori, semnatarii comentariilor care apar la aceste rubrici uită în mod curios să menţioneze măcar numele traducătorului cărţii la care se referă. Despre aprecierea traducerii, în aceste condiţii, nici nu mai poate fi vorba. O lipsă – reperată, niciodată semnalată – care ţine şi de ««politeţea» scrisului, dar mai ales de rigorile impuse de disciplina filologică“.

Numărul din 12 Mai - 18 Mai al Revistei 22 atrage atenţia, prin Brânduşa Armanca, asupra unor probleme nevralgice din circuitul informaţiei, care pot afecta cititorii şi pot, de asemenea, avaria prestigiul unei bresle: „Unde se duce să se plângă jurnalistul român agresat, batjocorit, strâns cu uşa de patroni şi autorităţi? La　ActiveWatch, la　CJI　şi la alte câteva, foarte puţine, organizaţii care pot reacţiona şi pot semnala internaţional abuzurile. RaportulLibertatea presei în România 2014-2015, lansat recent de　ActiveWatch-FreeEx, precum şi studiulStarea sectorului mass-media în 2014　realizat de　Centrul pentru Jurnalism Independent - CJI　arată acelaşi lucru: că pacientul e bolnav, iar leacurile sunt scumpe. «Transformarea presei în instrument de propagandă politică a fost mai vizibilă ca oricând... Patroni şi finanţatori de presă au fost arestaţi pe bandă rulantă pentru fapte de corupţie sau evaziune fiscală... Criza economică a continuat să afecteze piaţa de media, fiind coroborată cu problemele penale ale unor patroni/finanţatori de presă... Condiţia jurnalistului a devenit şi mai precară, pe fondul disponibilizărilor, întârzierilor salariale, insolvenţelor în care se află o parte semnificativă a presei... Încrederea publicului în mass-media continuă să scadă»– sunt doar câteva concluzii din raportul amintit, suficiente pentru a înţelege dezastrul“.