La Chişinău. Un bărbat care îşi declară venerabila vîrstă de 83 de ani precizează: „De-acum nu-mi trăiesc anii mei, ci anii părinţilor şi copiilor mei care au murit de tineri”.

*

La Chişinău, o imagine care mă va urmări multă vreme. O bătrînică cu mîini tremurătoare, cocîrjată, cerşind pe o stradă centrală, plină de lume. La picioarele sale, un căţel delicat, în veşmînt de iarnă (era o dimineaţă foarte rece), aşezat pe un mic preş. O veritabilă icoană înfăţişînd inocenţa durerii.

*

„Manea nu reuşeşte tocmai în literatura propriu-zisă. Eseurile sale sunt mai lizibile decît proza. Cel mai insistent s-a vorbit despre el cînd a publicat Felix culpa, eseul despre legionarismul lui Mircea Eliade. Întoarcerii huliganului îi lipsesc două lucruri ca să devină bibliografie obligatorie: o mai onestă apreciere a rolului pe care autorul însuşi l-a jucat în viaţa publică românească înainte de a emigra şi un stil mai puţin sofisticat decît acela în maniera lui Paul Georgescu, denotînd veleităţi de expresie literară care nu i se potrivesc cîtuşi de puţin lui Manea” (N. Manolescu).

*

Progresiv, explicaţiile iau locul justificării, aceasta din urmă suferind în schimb de o presiune a explicaţiilor. Ni se pare prea banal a lua justificarea simplu, drept ceea ce este ea de fapt. Dar nici nu sîntem totdeauna dispuşi a-i acorda cortegiul protector al unor explicaţii. Excedaţi de numărul acestora, o înfruntăm cu ciudă.

*

„Tot ceea ce face corpul nostru în afara exercitării simţurilor rămîne neperceput. De cele mai vitale funcţii (circulaţie, digestie etc.) nu ne dăm seama. Tot aşa şi cu spiritul nostru: ignorăm toate mişcările şi transformările sale, crizele sale etc., care nu sînt superficială ideaţie schematizantă. Numai o boală ne relevă profunzimile funcţionale ale corpului nostru. Tot astfel le presimţim şi pe cele ale spiritului cînd sîntem dezechilibraţi” (Cesare Pavese).

*

Cruzime iluministă. La Mettrie obişnuia a-şi bate cîinele cu violenţă, scuzîndu-se prin faptul că urletul animalului n-ar fi decît efectul fizic al izbirii curenţilor aerului de oase, fără a-i provoca nici o durere sărmanei vietăţi.

*

Pe cînd încredinţarea are un obiect circumstanţial, limitat, credinţa are un obiect nehotărnicit, absolut. Încredinţarea: starea de minorat a credinţei.

*

Suprema mizericordie, neîndoios uitarea.

*

Aparent o indeterminare, libertatea e în realitate un raport. Nu poţi fi liber faţă de nimic. Hegel afirma că un om singur n-ar putea fi liber.

*

„În ceea ce priveşte, în orice caz, literatura, nu vrem să ni se reproşeze pesimismul. Ea nu se pretează a fi «discutată». Era burgheză i-a rezervat trecător un loc central pe scena oficială: critica literară a apărat şi motivat această poziţie în vremurile ei de glorie. Ea a ratat în mod onorabil ceea ce nu se poate afirma despre urmaşii ei. Literatura a devenit din nou ceea ce a fost de la început: o treabă minoritară. Această reducere la adevărata ei mărime are şi ceva despovărător. Scriitorii pot să se demachieze de masca reprezentativă pe care au purtat-o vreme îndelungată. Adevăratul public, publicul de fapt, o minoritate de zece pînă la douăzeci de mii, care nu se lasă înşelat –, acest public s-a decuplat de mult de teatrul de păpuşi al marilor medii; el îşi formează opinia independent de bla-bla-ul recenziilor şi al talkshow-urilor, iar singura formă de reclamă în care crede este propaganda orală, care este tot atît de nepreţuită pe cît este de lipsită de preţ” (Hans Magnus Enzensberger).

*

De la o vreme te apropii de lucruri nu pentru a stabili ceea ce ele posedă, realul lor cum ar veni, ci mai curînd pentru a-ţi da seama, fie şi cu aproximaţie, de ceea ce le e străin. Să fie aceasta o mişcare maliţioasă a fiinţei pe care o simţi incompletă, dezamăgitoare?

*

Aidoma existenţialului nostru în mers fatal, cuvintele ajung în impuritate. Se bălăcesc în banal, cad în incertitudine, se mistuie în incoerenţă. Se zbat în neputinţă. Să fie jertfa lor pentru a primi mîntuirea creaţiei? Ori…?

*

„Ţine minte că starea trupului tău, stomacul, pofta sau potolirea ei, oboseala, boala, toate acestea transformă, nu transformă, ci înalţă pînă la cea mai înaltă treaptă sau coboară pînă la cea mai joasă treaptă starea ta sufletească, atitudinea ta faţă de viaţă. Cînd eşti în extazul bucuriei, înduioşat de binele vieţii, cînd eşti mîhnit şi melancolic. Cînd îi iubeşti pe toţi, cînd nu iubeşti pe nimeni sau măcar te abţii să iubeşti. Ţine minte asta şi nu atribui acelei stări de înălţare sau depresie importanţa adevăratei tale stări. Iar starea adevărată a «eului» tău este cea centrală, medie, cea în care te bucuri de starea de înălţare, te străduieşti s-o menţii, nu crezi în starea de depresie şi încerci s-o birui. E important ca acest punct central să se deplaseze mereu în sus, niciodată în jos. Slavă Domnului că există” (Tolstoi).