Prieten cu I.L. Caragiale şi colaborator la Moftul român, spirit oarecum estetizant, căruia îi revine ceva din paternitate balcanizant-levantină a literaturii noastre, anticipând pe undeva pe unii ca Ion Pillat, Matei Caragiale sau Ion Barbu, dacă e să ne luăm după G. Călinescu şi Mircea Scarlat, Dumitru Teleor (1858-1920) este un scriitor despre care au umblat ceva vorbe, ceva lecturi (una a lui Traian Demetrescu, în Profiluri literare, 1891), poet ce-ar merita, poate, o antologare sau, de nu, măcar ceva poveste.

Spre seară tânăra fetiţă,

Bălaie şi trandafirie,

Pe scaunul de la portiţă

Citeşte Mica Poezie.

Găinile-s pe crăci culcate,

în partea dreaptă curge gârla;

Prin plopi înalţi şi printre sălcii

Biserica şi-arată turla . . .

Pe la cazărmile vecine

Gorniştii dau semnaluri dese,

Din clipă-n clipă sună pinteni

Şi strălucesc mîneci cu trese . . .

În colţ se-arat-aghiotantul. . .

Ea-ngălbeneşte ca de ceară:

Cărturăreasa i-a dat astăzi

„O dragoste pe drum de seară”.

(Realiste, 1895)