D-ale carnavalului literaturii

Ingeniozitatea, neastâmpãrul, mobilitatea imaginativã îl fac pe Horia Gârbea sã fie, nu un tâmpit, cum se autoalintã în carte, ci unul dintre cei mai ubicui autori ai literaturii actuale, un poligraf înzestrat cu o mare disponibilitate de a procesa realul, fiind, pe rând sau simultan, poet, dramaturg, traducãtor, prozator, critic, publicist.

Romanul de mici dimensiuni Cãderea Bastiliei (Editura Corint, Bucureºti, 2007, prefaþã de Alex ªtefãnescu), aflat la a doua ediþie, definitivã, prima fiind datatã 1998, a fost precedat de un volum de prozã scurtã, Misterele Bucureºtilor  (1997), ºi urmat de un altul, Enigme în oraºul nostru (2001), precum ºi de al doilea roman, Crime la Elsinore (2006). Marca scrisului sãu este ironia inventivã, burlescã, apanaj evident al inteligenþei ºi rafinamentului, având ºi un suport livresc ºi fiind augmentatã de o limbã savuroasã. Dinamism, vioiciune, broderii fanteziste, senzaþionale, improvizaþii comice, indiscreþii aproape cinice, registre permutabile ale unei duble realitãþi, toate þin de o voluptate/intemperanþã ludicã. Tendinþa de a vizualiza, de a contura portrete, de a detalia/diseca scene, de a valorifica oralitatea, expresivitatea limbii, relevã formaþia dramaturgicã dominantã a autorului. Textul apare ca format din dialoguri minimale ºi din numeroase didascalii/indicaþii scenice, comportamentale, de regulã aplecate spre grotesc.

Mediul care face obiectul cãrþii este, aproape în exclusivitate, cel al scriitorimii, tagmã boemã, extravagantã, prezumþioasã, observatã din­tr-un unghi cancanier, caricatural, cu o nuanþã satiricã. Aproape fãrã vreun moment de repliere, discursul lui Horia Gârbea face o continuã demonstraþie de sclipitoare inteligenþã ºi de imaginaþie lingvisticã spectaculoasã. Deºi cartea este scrisã cu scarã, pornind de la modele existente în realitate, concordanþele fiind uºor de identificat, acest aspect este nesemnificativ din punct de vedere estetic, devenind, cu timpul, irelevant, þintindu-se însã pe moment înclinaþia spre badinerie ºi deliciul iniþiaþilor.

Actanþii sunt vaganþi, având trasee consacrate, cãutând cu îndãrãtnicie alcool, senzaþii, glorie. Ei au, de regulã, un trecut încãrcat, o culturã precarã, reacþii fruste, orgoliu, adoptând parcã formula lui Cicero,  primum vivere. Sunt un fel de crai scãpãtaþi, ducând o viaþã dezordonatã, în fond, niºte tragici eºuaþi în ridicol. Aldu Rãdulescu se rãzbunã pe Alteea Fleciu, care îl desfiinþase într-o cronicã literarã, umilindu-se cu ipocrizie ºi apoi seducând-o cu perversitate: „În redacþie era pustiu. Soare de primãvarã. Hârþoage, maºini de scris, reviste vechi. Rahaturi! Într-un colþ, la un birou de plãci aglomerate, redactoriþa Alteea Fleciu aruncase în sertar trusa de manichiurã auzind cã vine cineva. Când îl vãzu pe criminal, cu ochii micºoraþi de timiditate, cu capul dat spre dreapta, adus de spate ca Ri­chard al III-lea, se gândi mai întâi sã fugã. ªtia cine este. Trivialul, scabrosul. Pãºea spre ea ca o dropie ºontoroagã, ascunzând ceva la spate. Garoafa. – S-a rupt mâna! Bolborosi prozatorul. Se poate? Copila se ridicase în douã. Se uita cam îngrozitã, dar nu fãrã un fior masochist. Doamne, ce-o sã-i facã? (p. 16-17).

Numeroasele rãsfãþuri intertextualiste sunt reflexe ale autorului dramatic preocupat sã declame sau sã contureze cabotinismul eroilor: Aldu Rãdulescu se simte o insectã scârboasã, ca în Metamorfoza lui Kafka ºi, ca în Caragiale, se vedea enorm ºi simþea monstruos, Alteea Fleciu îºi crispeazã gheruþele de potârniche ca în Brãtescu-Voineºti, Rafael Robãnescu este mo­dest cum numai-n vis, într-un orãºel de câmpie timpul ajunsese sã manifeste faþã de oameni o nesfârºitã lehamite, cineva chicoteºte, însã foarte puþin etc. Ele aratã un raport inversat, cã realitatea este ca în literaturã, cã omul ajunge sã trãiascã dupã canoanele absolventului de liceu.

Scriitorul foloseºte o tehnicã a augmentaþiei, exagerând evenimentul banal, amãnuntele, punând în evidenþã culisele, iar discursul este presãrat cu structuri cvasimetaforice, cu apelative insolite, urmând un traseu al dezinvolturii narative ºi al tandreþei auctoriale. Povestea este extinsã la domeniul radiodifuziunii, avându-l ca protagonist pe blazatul Cãlin Þâru, pãstrându-se însã acelaºi ton ironic, parodic, jucãuº, accentuându-se aspectul caricatural. Un capitol, 7, este un fel de poem dedicat sortimentelor de bãuturã ºi beþivanilor dintr-un orãºel etilic: „Erau în urbe ºi unii, puþini, care nu beau. De ãºtia era cel mai rãu. Erau bãutori pasivi, se macheau de la aburii celorlalþi ºi, ca sã poatã sã trãiascã, mimau comportamentul beþivilor ºi vorbeau împleticit.” (p. 51). De aceeaºi facturã, însã în registru funebru, este capitolul dedicat molimei care decimeazã subit lumea scriitoriceascã. Prozatorul creeazã, cu mijloacele grotescului, o mitologie sui-generis a tagmei literare, ab/uzând de un imaginar/anecdotic ingenios.

Scrisul lui Horia Gârbea este plin de vervã, captivant prin umor ºi prin evoluþia insolitã a naraþiei. Bineînþeles cã o astfel de prozã se bazeazã mai ales pe vioiciunea factologicã, pe fluxul alert al micilor evenimente, pe un soi de cinism inocent, specific autorului, ca în scena de pe terasa Muzeului, pregãtitoare acordãrii premiilor literare anuale: „În jur, poeþii începuserã sã zumzãie ca un viespar stropit cu insecticid. Se ridicaserã ºi alergau de la o masã la alta. Poetesele zburãtãceau ca niºte gãini decapitate care cad late ºi, când crezi c-au murit, saltã într-un nou elan. Se resuscitau periodic ºi chirãiau cât se poate de nasol. Dramaturgii nu se agitau, îºi sorbeau votca ironiei. Se ºtia cã nu se acordã premiu pentru genul lor decât autorilor domiciliaþi în strãinãtate.” (p. 78).

Cartea este alcãtuitã din scene care se succed cu repeziciune, ca în caruselul unui alt D-ale carnavalului, prezentând imagini ale unei lumi literare vãzute dintr-o perspectivã caricaturalã, în forfota din cârciumi consacrate, în viaþa din redacþii, studiouri, tipografii, în moravuri. Nici o urmã însã de ostentaþie moralistã, didacticistã: numai satirã ºi umor, am spune în stare purã. Capacitatea de a struni limba, de a obþine cele mai neaºteptate efecte de expresivitate comicã reprezintã elementul de forþã al scriiturii lui Horia Gârbea. Cu toate semnele de implicare afectivã, de asumare a rolului paternal, autorul exerseazã, prin corelãri, prin citate, ºi funcþia depersonalizãrii, a înstrãinãrii, a hazului de necaz, a proiectãrii în cliºee, a trãirii verbale, ficþionale, caricaturale, a existenþei surogat. Într-un anume fel, prin continua agitaþie a tuturor, în cãutarea unui reper, a identitãþii, prin preumblãrile semiiniþiatice, prin alternanþele stilistice sau de cadre (un capitol este alcãtuit dintr-o singurã frazã, prin juxtapuneri), scrierea poate fi socotitã un Ulise (joyceian) de buzunar. E, în acelaºi timp, o jalnicã menajerie scriitoriceascã (ficþionalã), iar identificarea prototipurilor din real mãreºte cota de savoare a unui astfel de text. Acþiunea, minimã dar dilatatã prin detalii, se învârte în jurul momentului fierbinte al decernãrii premiilor literare anuale. Anticipativ, este urmãrit periplul pe care prozatorul Miticã Unguroiu, venit din provincie, îl face pe la redacþiile revistelor bucureºtene. Ca în Caragiale, cartea prezintã avatarurile unui premiu pierdut care, printr-un concurs de împrejurãri neprevãzute, revine în final, la prozã, necunoscutului din satul Drãculeºti, Miticã Unguroiu.

Scriitorul urmãreºte cu nerv sarabanda existenþialã, mãrirea ºi decãderea (incrementa atque decrementa) bravei intelighenþii bucureºtene, succesiunea ºi fatalitatea unor evenimente prin excelenþã tragi-comice. Pornind de la repere uºor identificabile în realitate, el le structureazã epic cu vervã ºi inteligenþã, cu umor, cu ironie, lãsând totuºi sã transparã permanent simpatia ºi chiar dragostea faþã de o lume atât de puþin terestrã, absorbitã empatic de un carnaval estetic, creând, în bunã mãsurã, nu o poveste cât un seducãtor spectacol al limbii.