Centenar Mircea Eliade

Reîntoarcerile scriitorului

E posibil ca o sintagmã precum cea formulatã ºi aleasã de noi drept titlu sintetic al prezentului  articol, sã nu se dovedeascã întrutotul potrivitã pentru a cuprinde ºi exprima, prin sfera ei semanticã, ceea ce conþinutul textului nostru ºi-a propus sã comunice. Folosirea cuvântului „reîntoarcerile” s-ar pãrea sã fie improprie lexical, într-un caz în care se poate afirma ºi dovedi cã scriitorul ºi savantul Mircea Eliade a fost mereu acasã, în þara sa natalã, de unde afectiv, cultural-spiritual n-a fost plecat niciodatã. Realizãm o astfel de realitate cu atât mai mult, cu cât pânã în vara acestui an 2007, an al aniversãrii centenarului naºterii lui Mircea Eliade, cultura româneascã a recuperat ºi integrat între valorile sale perene cvasitotalitatea scrierilor prozatorului, eseistului, filosofului, savantului, dar ºi o extrem de bogatã corespondenþã a sa.

Începând cu anii ’30 ai trecutului secol XX, scrierile tânãrului Mircea Eliade au constituit prezenþe vii, active în conºtiinþa succesivelor generaþii de cititori, receptate cu promptitudine ºi maxim interes, ca valori semnificative în peisajul literar-cultural-autohton, de critica de întâmpinare dintre anii 1930-1944, în numeroase ºi importante publicaþii. Inclusiv în revista craioveanã „Ramuri”, în numãrul 3, martie 2007, am reactivat acest lucru în memoria culturalã a potenþialilor cititori actuali.

Vom reaminti însã, neapãrat, în acest context cã debutul editorial al lui Mircea Eliade s-a produs cu romanul „Isabel ºi apele diavolului”, apãrut la Bucureºti în anul 1930, când tânãrul scriitor se afla (1929-1931) la studii în India, iar acest debut a fost considerat, în bunã mãsurã, de critica de întâmpinare a momentului drept un moment literar. ªi încã: „Ziarele de luni, 24 aprilie 1933, anunþau apariþia romanului „Maitrey” la Editura Naþionalã din Bucureºti. Datat ianuarie – februarie 1933, romanul redactat între 26 decembrie 1932 ºi 15 februarie 1933, potrivit unei însemnãri a autorului, fãcutã cu creionul pe ultima paginã a manuscrisului, a fost prezentat pentru Premiul Tekirghiol – Eforie (un premiu literar de mare prestigiu în acei ani.)

Juriul alcãtuit din George Cãlinescu, ªerban Cioculescu, Perpessicius, Cezar Petrescu ºi Mihail Ralea, întrunit în seara de 14 martie 1933 la Cultura Naþionalã, a acordat premiul de 20.000 lei lui Mircea Eliade, ales din cele 50 de lucrãri primite. Manuscrisul original se afla depus la Biblioteca Centralã Universitarã, unde a ars, alãturi de alte opere ale lui Eliade, la 22 decembrie 1989. Cu mai bine  de un deceniu în urmã, am fotografiat câteva pagini ºi am confruntat întregul manuscris cu ediþiile succesive ale cãrþii (prima dintre ele tipãritã în 3000 de exemplare, cea de-a 9-a (1991) având un tiraj de 100000). În ultimii cinci ani au mai apãrut câteva ediþii – totalizând peste 300.000 de exemplare.

Romanul lui Mircea Eliade a fost tradus  în numeroase limbi: italianã (1945), germanã (1948), francezã (1950), spaniolã (1951), portughezã (1961), cehã (1988), slovacã (1988), polonezã (1988), bulgarã (1989), englezã (1994).

Am citat din cartea alcãtuitã de istoricul literar Mircea Handoca, pag. 72-73, intitulatã „Pe urmele lui Mircea Eliade” (Editura Petru Maior, Târgu Mureº, 1996).

În bogata bibliografie consacratã lui Mircea Eliade, în þarã, în ultimii 40 de ani, împrejurãrile - la care vom reveni – au fãcut ca istoricul literar numit sã se dovedeascã cel mai perseverent ºi prodigios bio-bibliograf al scriitorului ºi savantului. Savant devenit  de reputaþie cu adevãrat internaþionalã, din anii imediat urmãtori celui de-al doilea rãzboi mondial, în calitatea sa de profesor de istoria religiilor la Universitatea Sorbona din Paris, iar din anul 1956 pânã la moartea sa în 1986 la Universitatea din Chicago, invitat deseori sã susþinã conferinþe, sã participe la simpozioane în trei continente, în prestigioase centre universitare. Savant prin studiile ºi cãrþile despre mituri, despre ideile ºi credinþele religioase.

În anul 1991, am putut citi pentru prima datã în întregime „memoriile - amintirile” lui Mircea Eliade, în cele douã volume cu titlul „Memorii” (1907 - 1960) apãrute atunci la Editura Humanitas, „Ediþie îngrijitã ºi Cuvânt înainte; Notã asupra Ediþiei” de Mircea Handoca. Istoricul literar se îngrijea de aceastã ediþie publicatã în cele douã volume în þarã dupã ce timp de peste douã decenii a cercetat ºi publicat texte de ºi despre marele scriitor ºi savant.

Transcriem, în continuarea celui menþionat deja, alte titluri ale unor cãrþi alcãtuite de  Mircea Handoca în decursul anilor: Mircea Eliade – contribuþii bio-bibliografice (editatã de Societatea Literarã „Relief Românesc”, 1980) (Nu putem sã nu reamintim, fiind vorba de apariþii editoriale de referinþã, importantul volum al lui Adrian Manino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980).

Apoi alte lucrãri datorate lui Mircea Handoca: Mircea Eliade – viaþa ºi opera, Editura Minerva 1992, carte despre care istoricul literar mãrturiseºte undeva cã a apãrut „dupã o aºteptare de un deceniu”; Mircea Eliade – Bibliografie (a operei scriitorului ºi savantului), Editura „Jurnalul Literar”, 1997; Mircea Eliade – Bibliografie Vol. 2 – Receptare criticã, ibidem, 1998.

Dupã cum indicã bibliografia, ultimele cãrþi ale scriitorului, publicate în þarã în perioada în care acesta îndeplinea misiunea de ataºat cultural la Legaþia României de la Lisabona, sunt cele douã volume de eseuri, Comentarii la Legenda Meºterului Manole, ºi respectiv, Insula lui Euthanasius, ambele apãrute la Bucureºti în acelaºi an, 1943. ªi tot în acel moment, în ani de rãzboi, se publicã a V-a ediþie a romanului „Maitrey”. Apare tot în 1943, dar la Madrid, volumul (broºura?, 95 pag.) Los Rumanos, Breviario – historico, purtând semnãtura lui Mircea Eliade.

Receptarea celor douã noi volume de eseuri ale încã tânãrului scriitor, eseist (36 de ani) se dovedeºte ca ºi în cazurile anterioare, fiind inserate   recenzii, cronici, informaþii în pagini ale unor publicaþii cultural-literare, ori ale unor cotidiane începând cu articolul din ziarul „Viaþa”, din 13 martie  1943, pânã la cronica semnatã de Petru Comarnescu în „Revista Fundaþiilor Regale”, nr. 4 aprilie 1944...

Ultima prezenþã, de câteva zile doar, în þarã, în speþã numai în Bucureºti, a avut loc în august 1942. Scriitorul rememoreazã momente ºi trãiri din timpul acestei prezenþe, în „Memorii”, vol. II, pag. 66-68, din care citãm: „Acea sãptãmânã petrecutã la Bucureºti mi-a rãmas în amintire ca un vis melancolic strãbãtut de coºmaruri. ªi totuºi nu puteam bãnui atunci cã în afarã de Corina ºi Sorin – nu-mi voi revedea familia, nici þara, nici majoritatea prietenilor, iar biblioteca, manuscrisele ºi dosarele cu note ºi corespondenþã îmi vor rãmâne inaccesibile, pãstrate în podul caselor în care au locuit de-a lungul anilor pãrinþii ºi Corina.”

Sã vedem însã ºi cum este întâmpinat în þarã, la Bucureºti, de cãtre un congener ºi concitadin, publicistul Oscar Lemnaru (n. 1907, Bucureºti – m. 1968, Buc.), imediat dupã evenimentele din 23 august 1944, când scriitorul se afla încã la Lisabona. Oscar Lemnaru publicã în data de 3 septembrie 1944, în ziarul „Dreptatea”, articolul „Perna cu ace”, în care îi demascã drept duºmani ai poporului ºi le atribuie vini ce nu le aparþin tinerilor scriitori ºi publiciºti, în ordinea în care îi numeºte, Mircea Eliade, Emil Cioran, Paul Sterian, Horia Stamatu, Arºavir Acterian. Atacurile sunt înteþite sub semnãtura aceluiaºi publicist Oscar Lemnaru. Iatã titlurile altor ºase astfel de articole: „Mircea Eliade” („Dreptatea”, 28.09.1944); „Criterionul, leagãnul obscurantismului” („Dreptatea”, 4.10.1944); „Se reîntoarce în þarã” („Dreptatea”, 11.10.1944), articol din care citãm: „Mircea Eliade vrea sã se reîntoarcã în þarã. Fireºte cã noi nu-l putem opri, dar nici „bun venit” nu-i putem spune pentru o mie de binecuvântate motive (...)”. Mai rare, atacurile ºi învinuirile exprimate vehement de Oscar Lemnaru continuã însã cu articole ca: „Recitind cãrþile tinerei generaþii” („Dreptatea nouã”, 23 ian. 1946); „Mircea Eliade” - articol din care, de asemenea, e nevoie sã citãm: „Dintre vinovaþii care au supravieþuit acestei uriaºe încleºtãri, voitã ºi de ei, pe Mircea Eliade îl socotesc drept rãspunzãtor pentru acþiunea de contaminare a tineretului, cãruia i-a fost mentor”; „Anticarii ºi cãrþile interzise” („Dreptatea nouã”, 4 noiembrie 1947), articol din care, iarãºi, citãm: „Ieri am vãzut pe Bulevardul Elisabeta volu­me semnate de Mircea Eliade ºi Emil Cioran (subl. mea., M.M.) (...) Nu cred cã e drept ca ideile lor sã fie rãspândite, fie chiar prin cãrþi care nu circulã prin librãrii, dar care pot fi vãzute prin vitrinele sau rafturile anticarilor (...) Sã li se interzicã  anticarilor rãspândirea unor lucrãri semnate de autori infami. Chiar când aceste cãrþi trateazã teme literare, ele sunt totuºi primejdioase, pentru cã sunt impregnate într-un misticism ceþos, întunecat, de naturã sã încurce minþile, sã tulbure conºtiinþele, sã degradeze sufletele.”

Sã considerãm astfel de articole, fie ºi prin  ricoºeu, într-un anumit fel, semnale ale revenirii în þarã, în acei ani a lui Mircea Eliade, dar ºi Emil Cioran? Stranie alegaþie! Dar... Memento... et cogito!

Relativ recent, ni s-a oferit ºi o lucrare monumentalã ºi de mare relevanþã pentru cultura noastrã: Enciclopedia Exilului Literar Românesc, 1945-1989 de Florin Manolescu (Editura Compania, Bucureºti, 2003, 800 pag.) ºi, tot recent, istoricul Florin Þurcanu a publicat volumul monografic Mircea Eliade. Le prisonnier l’histoire (Edition de Decouverte, Paris, 2003, 540 pag.), carte cu promptitudine tradusã în româneºte de Monica Anghel ºi Dragoº Dudu, cu titlul transpus întocmai, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, apãrutã la Editura Humanitas. Din lucrarea  alcãtuitã de Florin Manolescu m-am  edificat pe deplin  asupra unei publicaþii precum „Glasul patriei”, publicaþie pe care n-am avut prilejul sã o citesc, dar de care am luat cunoºtinþã prin revista sãptãmânalã Contemporanul, în 1962 – memoria culturalã nu mã-nºealã încã – an în primãvara cãruia am citit un articol semnat de Nichifor  Crainic, poet de care ºtiam atunci câte ceva, chiar ºi ceva versuri, iar sub semnãtura poetului menþiunea cã articolul era reprodus din publicaþia „Glasul patriei”, despre care auzeam prima datã.

Din lucrarea lui Florin Manolescu am aflat, de asemenea, cã în anii ’60, Nichifor Crainic publicase un articol în „Glasul patriei”, cu atacuri politice împotriva lui Mircea Eliade. ªi tot din sursa citatã m-am edificat pe deplin asupra faptului cã astfel erau prezente în paginile unor publicaþii ale românilor din exil, semnate spre pildã de publiciºti ºi scriitori exilaþi, precum, bunãoarã, Eugen Lozovan ori Mihai Fãrcãºanu, cuprinºi ºi ei în articole  ce le sunt consacrate în Enciclopedia Exilului Literar...

În cartea sa,  Pe urmele lui Mircea Eliade, din 1996, Mircea Handoca publicã in extenso, textul a douã scrisori, inedite pânã atunci, adresate  de scriitor, stabilit la Paris din 16 septembrie 1945, pãrinþilor sãi aflaþi la Bucureºti. Prima scrisoare este din data de 19 iunie 1946 (pag. 145-146), iar cea de a doua, din data de 9 martie 1948 (pag. 150). Dupã textul  celei din urmã, istoricul literar, în cunoºtinþã deplinã de cauzã, precizeazã: „Niciuna din epistolele fiului rãtãcitor nu va ajunge la destinaþie în perioada 1948-1965. Cu Securitatea din România nu te puteai juca!” (pag. 150). Un adevãr crâncen, dar incontestabil, exprimat de istoricul literar numit.

În anul 1958 însã, Mircea Eliade a revenit, s-a reîntors, într-un mod anume, în þarã, la Bucureºti, împreunã cu Emil Cioran. Actriþa Marietta Sadova a introdus clandestin – aºa se considera atunci de cãtre regimul totalitar comunist –  în þarã, în capitala Republicii Populare Române, douã cãrþi editate la Paris: romanul Foret interdite,  de Mircea Eliade si volumul  La tentation d’exister,  de Emil Cioran. Ambele au apãrut la renumita editurã Gallimard în 1955 ºi, respectiv, 1956. Romanul lui Mircea Eliade, precum întreaga sa operã literarã, a fost scris în limba românã, la Paris, între anii 1949 ºi 1954, cu titlul „Noaptea de Sânziene”, iar traducerea în limba francezã se datoreazã lui Alain Guillermou. În limba românã, romanul va apãrea tot la Paris, în 1971, iar în þarã abia în 1991, în Colecþia „Biblioteca pentru toþi”, e drept cã într-un tiraj de peste 100000 de exemplare.

Romanul lui Mircea Eliade ºi volumul lui Emil Cioran au constituit, în 1958, una din cauzele arestãrii ºi anchetãrii succesive ºi trimiterii în faþa instanþelor de cãtre Securitate, apoi în infernul torturant al închisorilor regimului totalitar comunist, a unor intelectuali de marcã ai þãrii, în numãr de 25, numit „lotul mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat. Printre cei arestaþi ºi anchetaþi prin torturã, alãturi de cei doi: Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Pãstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rãdulescu, Remus Niculescu, Iacov Noica, Theodor Enescu, N. Steinhardt, dar ºi femeile Marietta Sadova, Simona   Caracas, dr. Anca Ionescu.

Din perspectiva anului 2007, când se împlinesc ºi patru decenii de la începutul reîntoarcerii în þarã a lui Mircea Eliade, prin opera sa, e necesar sã reconstituim contextul în care s-a produs aceastã reîntoarcere, care pentru cei care au „proiectat-o”, într-un regim dirijist ºi  de strictã supraveghere a oricãrui fapt – inclusiv în domeniul culturii, în sens larg, ceea ce incumbã ºi un caracter ideologic ºi politic. Detalierile, disocierile, clasificãrile se cer formulate ºi exprimate cu claritate.

Reîntoarcerea lui Mircea Eliade, chiar ºi într-un asemenea context social-politic ºi cultural, a fost una beneficã, stimulatoare pentru cultura noastrã în ansamblul sãu. Iar intelectualii angrenaþi într-un astfel de proces s-au înscris în demersurile lor interpretative în sfera specificitãþii actului de creaþie, într-un regim politic rãmas totalitar, discreþionar. Ne întemeiem afirmând cele de mai sus, în bunã mãsurã ºi pe lectura studioasã a celor 52 de scrisori de la Mircea Eliade trimise universitarului, criticului ºi istoricului literar de probitatea profesionalã ºi moralã a lui Dumitru Micu, scrisori primite între anii 1968 – 1980 ºi publicate în cursul anului 1993, în revista „Caiete critice”. La setul de 11 scrisori adresate de Mircea Eliade, între anii 1968-1970, Elenei Beram, redactor la Editura  pentru Literaturã (EPL), Bucureºti, scrisori publicate tot în cursul anului 1993, în revista Manuscriptum, Anul XXIV, nr. 1-4 (90-93).

Din sumedenia de exemple, extrase din multiple surse, care ilustreazã „meandrele” prin care a trebuit sã treacã procesul de receptare a operei scriitorului ºi savantului, în þara din acei ani – devenitã Republica Socialistã România – „meandre” impuse de factorii ideologici, politici decizionali, mã opresc, deocamdatã, la citarea a trei pasaje, din scrisoarea datatã „11 februarie 1970”, adresatã d-nei Elena Beram: „Mulþumiri pentru scrisoarea din 24 ianuarie, atât de bogatã în veºti. Pãcat cã nu toate sunt de naturã sã mã bucure... Am scris chiar azi d-lui Ioanichie Olteanu, rugându-l sã vã menþinã redactorã responsabilã ºi pentru celelalte volume (Scrisesem în aceleaºi sens ºi d-lui Lucian Cursaru, dar n-am primit încã nici un rãspuns). Sper cã mãcar aceastã dorinþã a „autorului” sã fie luatã în consideraþie...

Sunt puþin dezamãgit de cum se desfãºoarã „neintrarea” mea în literatura românã. Nu ºtiu dacã ºi a doua parte a ediþiei Maitrey a fost distribuitã în librãrii. ªtiu, însã, cã La þigãnci n-a apãrut încã – deºi nu înþeleg de ce. (...)

În orice caz, aºa cum merg lucrurile, nu cred cã retipãrirea volumelor de eseuri ºi a celorlalte romane e doritã de Editurã. Deci, avem timp destul de editat ºi de fãcut planuri p[en]t[ru] un viitor mai îndepãrtat.“

ªi totuºi, în acest punct, se cere sã reproducem din nou un pasaj din Memorii, vol II, în care scriitorul rememoreazã momente din ultima sa prezenþã în þarã, la Bucureºti, în august 1942: „Rãmâneam cât puteam mai mult în biroul meu din Strada Palade (punând la punct articolele care au constituit volumaºul Mitul Reîntegrãrii) sau cu membrii familiei” (op. cit., pag. 67).

Al treilea pasaj dintr-o altã scrisoare cãtre d-na Elena Beram, datatã „15 iulie 1968”: „Am scris d-lor D. Micu ºi S. Alexandrescu, sugerându-le sã nu-mi trimeatã, spre revizie, dactiloscriptele ºi nici ºpaltele: eu voi fi, toatã vara ºi pânã pe la 15 oct[ombrie], tot pe drumuri, în trei continente ºi pachetele cu corecturi ar risca sã se rãtãceascã. Mã încred cu totul în acribia ºi discernãmântul editorilor ºi al redactoarei de carte.”

Într-adevãr, încrederea scriitorului la aceastã reîntoarcere în þarã prin opera sa, exclusã, interzisã din ºi în cultura autohtonã timp de peste douã decenii de cãtre autoritãþile aceluiaºi regim totalitar comunist, încrederea reputatului scriitor în cei doi universitari ºi critici literari s-a dovedit întrutotul îndreptãþitã. La apariþia, cu întârziere, a ambelor cãrþi, purtând însã imprimate pe foile de titlu anul 1969 ºi pe aceleaºi foi de titlu, în cazul primei cãrþi, conþinând romanele Maitrey ºi Nuntã în cer, se precizeazã subtitlul operelor, „cu un studiu introductiv de Dumitru Micu“, iar în cazul celei de a doua cãrþi cu titlul La þigãnci ºi alte povestiri, tot pe foaia de titlu precizarea, „cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu”. Menþionãm, neapãrat, cã tânãrul universitar ºi criticul literar, de atunci, Sorin Alexandrescu (n. 18 august 1937, Bucureºti) semna în revista Luceafãrul, nr. 10 din 9 martie 1968, articolul Mircea Eliade, scriitor.

Studiul introductiv semnat de universitarul, criticul ºi istoricul literar Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa-Sãlaj), se intituleazã simplu „Introducere”, dar în cele vreo treizeci de pagini criticul ºi istoricul literar interpreteazã cele douã romane de excelenþã ale scriitorului într-un mod cu totul adecvat ºi edificator, încât l-am recitit ºi-l recitim ºi azi cu deplin folos. Studiul lui Sorin Alexandrescu, intituleazã „Dialectica fantas­ticului”, primul studiu de acest fel despre bogata prozã din aceastã tipologie a lui Mircea Eliade, studiu rãmas pânã la ceasul de faþã de referinþã, fundamental.

Lector de limbã ºi literaturã românã din anul 1969 la Universitatea din Amsterdam din 1974, acesta se stabileºte în Olanda, þarã care îi va acorda cetãþenia ºi funcþioneazã ca profesor la Universitatea numitã.

În anul 1979, la Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, este publicatã impunãtoarea lucrare „Dicþionar cronologic – Literatura românã” de aproape 900 de pagini. La pagina 626, din acest Dicþionar, primul de o asemenea cuprindere din istoriografia noastrã literarã, este inseratã nota: „Apar, la Bucureºti, douã vol. din creaþia artisticã a lui Mircea Eliade: La þigãnci ºi alte povestiri ºi Maitrey. Nuntã în cer (cu un studiu introductiv de Dumitru Micu).”