„Am întâlnit doi artiºti români în viaþa mea: un sculptor ºi un pictor. Sculptorul
l-am întâlnit acum o jumãtate de secol, pe când eram tânãr student la Paris. L-am întâlnit în casa unei doamne cãreia îi plãcea sã fie înconjuratã de oameni deosebiþi. Sculptorul care a dispãrut de curând, la o vârstã aproape centenarã, era Brâncuºi, marele Brâncuºi care, alãturi de Medara Rosso, este fãrã dubiu cel mai mare sculptor european de la impresioniºti încoace.

Când l-am întâlnit pe Brâncuºi trebuie sã fi avut aceeaºi vârstã pe care o are Mirea astãzi, celãlalt artist pe care am avut prilejul sã-l cunosc ºi care m-a învãþat sã iubesc viaþa ºi arta. Ca ºi Mirea, Brâncuºi era slab ºi osos ºi tot ca Mirea avea pãrul de culoarea sãrii ºi a piperului, care îi flutura în bãtaia vântului în timp ce ochii te iscodeau cu o privire arzãtoare.

Ca ºi Brâncuºi, Mirea lucreazã cu delicateþe ºi cu aceeaºi miraculoasã rãbdare. Într-un anume moment, întreaga sa inspiraþie pare cã se descarcã în arabescul unei culori pure. Astãzi, deºi încã încrezãtor în puritatea absolutã a culorii, Mirea încearcã sã cuprindã puritatea odatã cu toate aspiraþiile sale într-o parabolã a anotimpurilor care se schimbã de la primãvarã la toamnã. Observã primãvara ce se anunþã odatã cu venirea cocorilor în luna Mai, care odatã ajunºi cad extenuaþi de atâta drum. ªi din nou, vede aceiaºi cocori toamna, la ora plecãrii, brãzdând cerul de un albastru curat.

Alteori pictura lui Mirea este plinã de cântecele ºi ciripitul lor, de trilurile unei melodii fãrã sfârºit ce taie noaptea în douã.

Secolul nostru este cel al marilor zboruri, deºi noþiunea zborului de pasãre a început sã disparã ºi a trecut ceva vreme de când, în Italia, nu mai avem decât foarte rar veºti despre aceste zboruri.

De aceea ºi sunt recunoscãtor lui Mirea care, prin pictura sa de o asemenea profunzime ºi simplitate, ne-a fãcut sã simþim din nou poezia naturii, simbolurile sale heraldice vor transmite generaþiilor viitoare mãrturii despre miracolele timpurilor noastre.