Un număr dens, cum, de altfel, ne-a obişnuit, ne oferă revista Apostrof şi în luna iunie, anunţând de pe copertă un „Dosar: Titu Maiorescu”, în care semnează Marta Petreu, Ion Pop, Ion Vartic, Ovidiu Pecican, Ioan-Aurel Pop, Mircea Popa, Gheorghe Mocuţa, Lucian Vasiliu şi Petru M. Haş. Se împlineşte, anul acesta, un secol de la moartea ctitorului de Critice din cultura noastră, un secol în care formele încă-şi mai caută fondul, şi viceversa. Marta Petreu surprinde, în eseul propus, simbioza între teoretic şi practic, vorbind de „Practicianul” Maiorescu: „Maiorescu împreună cu junimiştii au avut intuiţia şi capacitatea de a inventa atât instrumentele prin care poate fi creată o cultură modernă, cât şi cultura însăşi. În acţiunea lui şi a Junimii, care de la un moment dat cu greu pot fi disociate, Maiorescu s a folosit de o serie de instrumente, de pârghii culturale, de el şi de Junimea înfiinţate, şi care le au asigurat o audienţă mai largă decât o puteau face, pentru Maiorescu în cazul de faţă, doar cursurile de la Universitatea din Iaşi; concret, el şi junimiştii şi au creat mijloacele de a scoate filosofia şi, în general, cultura înaltă din universitate şi de a le pune la dispoziţia unui public extrauniversitar, dar interesat”. De fapt, „Ce am învăţat de la Maiorescu?” este o întrebare care n-ar trebui să lipsească din niciun examen de conştiinţă critică, al unei perioade, al unei grupări, al unei individualităţi. De citit, rând cu rând, şi „Însemnări pentru un eventual jurnal”, de Ileana Mălăncioiu, şi interviul cu Ioan-Aurel Pop, luat de Iulian Boldea, sub titlul „Transilvania este ca o Europă în miniatură”, precum şi întâmpinările critice prin care revista filtrează apariţiile editoriale. Spre finele revistei, „10 poeme din Sori de fire (1968)” de Paul Celan, în traducerea lui Goerge State, din care reţinem şi noi o secvenţă antologică: „... chiar niciun fel/ de pace.// Nopţi gri, preconştient-reci./ Mulţimi-stimul, viperine,/ pe balastul conştiinţei/ în drum spre/ băşicile-amintirilor.// Grisai al substanţei.// O semidurere,-a doua, fără/ urmă durabilă,-aproape/ aici. O semiplăcere./ Mişcătorul, retentivul.// Al compulsiei la repetiţie/ camaďeu”.

Cu o ţinută nouă, schimbându-şi faţada şi aerisindu-şi paginile, în stil minimalist, Luceafărul de dimineaţă continuă, şi în numărul din iunie 2017, lucida şi benefica monitorizare critică, la zi, a apariţiilor editoriale din spectrul umanist, focalizând pe literatura contemporană. Dan Cristea întâmpină romanul Copiii războiului al lui Varujan Vosganian, iar Horia Gârbea „tăguieşte” patru apariţii din reţeaua poeziei contemporane, volumele semnate de Clara Tîrcă, Ioan Popescu-Brădiceni, Spiridon Popescu şi Menuţ Maximinian. Apoi, Alex Ştefănescu ne oferă un excurs numit „Gabriela Ngreanu sau viaţa la maximum”, personaj interesant din istoria literară autohtonă. Alte unghiuri critice deschise: Radu Voinescu, „E. Lovinescu – între critică şi metacritică”; Dan Gulea, „Critica (neo)modernistă şi critica postmodernă”; Geo Vasile, „Michael Tournier: estetica fiorului gotic şi a dublului”. Revista oferă şi câteva gustări poetice, semnate de Gheorghe Vidican, Florentin Palaghia, Flavia Adam, Florea Burtan, şi Ana Cauci, dar şi bucate de proză, semnate de Teodor Hossu Longin, Bogdan Hrib, Alexandra Gheghi. Nu în ultimul rând, de citit şi interviul cu Ovidiu Genaru, realizat de Lucia Negoiţă, „Mi-ar fi plăcut să mă fi născut la Florenţa, pe vremea lui Lorenzo Magnificul”.