Nemaiputându-se bucura de verva şi cultura omului de spirit care a fost Ovidiu Ghidirmic (27 august 1942 – 10 august 2017), Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, ca şi obştea iubitoare de artă, rămân văduvite de o personalitate făcută pentru prim-planul dezbaterii, pentru dialog, într-o lume, al cărei profil inestetic îl deplângea deseori, bogată în monologişti. Şi-a trăit viaţa între cărţi şi oameni, încercând să facă un transfer între cei doi poli, ca profesor, cercetător, redactor, bibliotecar, şi, mai ales, în calitate de conducător de doctorat. Mulţi îi sunt datori, într-un înalt sens etic, pentru că i-a călit în aspra luptă cu ideile şi conceptele şi le-a forjat, practic, destinele în domeniul culturii sau al educaţiei. Rămâne figura luminoasă a omului de replică miezoasă, rezervat, altfel, în efuziuni, mereu politicos şi prevenitor. Ne va lipsi, dar moştenirea sa preţioasă îl menţine viu în orice discuţie intelectuală. Visul i s-a îndeplinit: a rezistat până când ansamblul de cărţi publicate, bine primite şi multipremiate, a devenit o operă. Asta dorea să lase în urmă, o mărturie a unei existenţe ghidate de trudă şi sacrificiu, cum îi plăcea, adesea, să spună. De la Camil Petrescu sau patosul lucidităţii (1975 – debut editorial) şi Zaharia Stancu sau interogaţia nesfârşită (1977), trecând prin Poeţi neoromantici (1985) şi Proza românească şi vocaţia originalităţii (1988), până la mai polemicele Confruntări critice (2007), Pro domo (I-II, 2013), Eminesciana (2016) şi Orientări hermeneutice (2017), volumele pe care ni le-a dăruit, confraţilor şi studenţilor, trec de proba timpului şi pot funcţiona ca repere pentru orice generaţie. Aşa s-a şi dorit profesorul să fie: un om care nu e debitor timpului său, căci scadenţa valorii este o chestiune de cursă lungă, şi e necesar să avem răbdare ca ideile să se clasicizeze. Să nu fim pripiţi – încă o expresie la care ţinea enorm, dorind, la fel de mult, să o transmită pe orice cale, prin discursuri publice sau cursuri în amfiteatre întotdeauna pline. Popularitatea sa, incontestabilă, se datorează şi energicei activităţi publicistice în revista Ramuri (unde i-a apărut primul text, în 1966) şi în ziarul local, Înainte. A colaborat, de asemenea, printre altele, la România literară, Luceafărul, Familia, Convorbiri literare, Tomis, Cronica, fiind, în acelaşi timp, de regăsit continuu pe undele Radiodifuziunii Române. A trăit pentru a munci, fel de a spune că a avut un mesaj de transmis, iar cei înzestraţi cu memorie pot constata că mesajul a dat şi dă roade. O profesiune de credinţă a inegalabilului om care a fost Ovidiu Ghidirmic stă mărturie pentru statura sa profesională şi etică: „Nu numai că o cultură are nevoie de personalităţi-model, dar existenţa lor reprezintă chiar raţiunea de a fi a unei culturi. O cultură nu poate progresa fără asemenea personalităţi. Noţiunea de model cultural intră neapărat în sfera axiologiei şi implică, în mod automat, noţiunea de valoare”. Dumnezeu să-l aibă în grijă pe inimosul profesor şi prieten, model de generozitate pentru noi toţi. (G.C.)