Pe 10 iulie 2017 s-a stins din viaţăAugustin Buzura, unul dintre cei mai importanţi prozatori români postbelici.

Născut pe 22 septembrie 1938 la Berinţa, în judeţul Maramureş, a urmat Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare şi apoi Facultatea de Medicină Generală din Cluj, pe care a absolvit-o în 1964, cu specializarea în psihiatrie.

A fost funcţionar la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, redactor, şef de secţie şi secretar de redacţie la Tribuna, iar după Revoluţie, redactor-şef la revista în paginile căreia a şi debutat, Preşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi director al revistei Cultura.

A fost membru al Academiei Române.

A primit în mai multe rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1977, Premiul Academiei Române.

După două volume de nuvele,Capul Bunei Speranţe　(1963) şiDe ce zboară vulturul?　(1966), Augustin Buzura va scrie romanele dense, profunde şi curajoase care îl vor impune în linia celor mai solizi romancieri ai noştri:Absenţii　(1970),　Feţele tăcerii　(1974),　Orgolii　(1977),　Vocile nopţii　(1980),　Refugii　(Zidul morţii, I, 1984),　Drumul cenuşii　(Zidul morţii, II, 1988),　Recviem pentru nebuni şi bestii (1999),　Raport asupra singurătăţii　(2009).

A făcut şi publicistică, strânsă în volumeleBloc-notes　(1981) şiNici vii, nici morţi　(2012).

„În termeni colocviali, argotici sau în limbajul lucid al autoanalizei, personajul lui Buzura rămâne obsedat de adevăr şi dreptate”, observa Marian Papahagi.

Prin dispariţia lui Augustin Buzura, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.