Revista Orizont sărbătoreşte, în numărul 8 din 2018, a 75-a aniversare a scriitorului Cornel Ungureanu, prilej să-i urăm şi noi La mulţi ani! Semnează, cu această ocazie, texte mai ales empatice şi de recunoştinţă: Octavian Doclin, Marian Odangiu, Brânduşa Armanca, Tudorel Urian şi Cristina Chevereşan, iar pe prima copertă, o succintă notă de istorie literară, Nicolae Manolescu. În rest, revista se dovedeşte la fel de generoasă în comentarea actualităţii editoriale: Vasile Popovici întâmpină volumul Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu. Agenda Tovarăşei în 1989 (Polirom, 2018) al Laviniei Betea, Graţiela Benga oferă o lectură de intercepţie a volumelor de poezie Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară – un manifest (Paralela 45, 2018) al Ruxandrei Cesereanu şi Plecarea din muzeu (Marineasa, 2015) de Vasile Rodian, în timp ce Christian Crăciun scrie despre Lupul şi omul. Imagini şi transfigurări în mentalul colectiv, realitate şi contrafabulaţie (Argonaut, 2018) deAdriana Strâmbu, iar Snejana Ung despre Efectul fluturelui (Poilrom, 2018) al Doinei Jela şi despre Trăind printre voi, cu atenţie de Marina Dumitrescu (Vremea, 2018). În interviul realizat de Cristian Pătrăşconiu cu Mihail Şişkin, scriitorul rus afirmă la un moment dat: „Astăzi sunt convins: literatura nu poate mântui lumea, dar îl poate salva pe un om concret. Literatura m-a salvat şi pe mine când aveam 16 ani”. Întregul dialog e în spiritul acestei relaţii intime a lui Şişkin cu literatura. Îşi fac simţită prezenţa din plin şi Viorel Marineasa, cu memorialistica eseistică „Sărbători în absenţa protagoniştilor”, şi Robert Şerban cu relatarea „O întâmplare de nepovestit”, dar şi cu o pagină de poeme, scrise cu binecunoscuta-i inteligenţă literară. În fine, revenind la criticul şi istoricul literar sărbătorit, seniorul Cornel Ungureanu scrie cronica Poeziei româneşti neomoderniste a seniorului Ion Pop (Şcoala Ardeleană, 2018), concluzionând: „Ion Pop scrie Istoria poeziei româneşti, din imediata apropiere a cărţilor ei. Şi oferă un model de istorie a literaturii române contemporane”.

Consistenţa numărului din august, de anul acesta, al revistei Apostrof, reafirmă că ideile şi calitatea nu intră în vacanţă, mai ales când ne este pusă pe masă o anchetă despre „Promisiunile generaţiei Unirii”, pe care Marta Petreu o porneşte de la faptul că „în toamna anului 1918, doi tineri studenţi români, care aveau să devină mari filosofi – Blaga şi D.D. Roşca – intuind că sfîrşitul războiului va duce la formarea României Mari, şi-au făgăduit, ca proiect de viitor, să acţioneze pentru sincronizarea culturii româneşti cu marea cultură europeană şi pentru transformarea ei în cultură de valoare universală”. De aici şi ipoteza potrivit căreia „putem considera că ei vorbeau în numele sentimentului şi atitudinii generaţiei lor de vârstă şi creaţie” şi lansarea provocării întocmirii unui bilanţ şi al unei evaluări a dimensiunii şi stării culturii noastre. Au răspuns la acest apel Ioan-Aurel Pop, Alexander Baumgarten, Iulian Boldea, Marian Victor Buciu, Oliviu Crâznic, Alexandra Medaru, Dan Gulea, Ion Urcan, Gheorghe Schwartz, Mircea Moţ, Dumitru Cerna, Gellu Dorian. De pildă, Alexander Baumgarten afirmă: „Suntem de acord când spunem că în cultura românească a ultimilor o sută de ani există un munte de originalitate, că există enormă creaţie raportabilă la autori singulari, dar şi multă deficienţă în ce priveşte o continuitate a transmisiei unei tradiţii de la o generaţie la alta şi o spectaculoasă substituţie a instituţiei cu omul creator. Putem privi, în comparaţie cu modelele de mai sus, acest aspect drept o particularitate a proiectului local al sincronizării: am acordat multă importanţă primatului creaţiei originale (poate, sub influenţa romantismului) şi foarte puţin recuperării sistematice şi instituţionale a surselor. Avem o monumentală Trilogie a culturii şi o Devenire întru fiinţă, dar nu avem un Aristotel sau un Augustin bilingv, complet, hiperadnotat şi sursă durabilă de referinţă. Să facem o simplă listă de autori fundamentali şi să ne gândim câţi dintre ei ne sunt disponibili ireproşabil şi câţi dintre ei au format limba română prin constrângerile unei gândiri şi limbi elevate, iar rezultatul nu ne va provoca prea multă admiraţie. Nu pot judeca în adâncime, ca un specialist, acest fenomen, dar îmi îngădui o observaţie minoră: acest primat al creaţiei originale şi eroice îmi seamănă frapant cu lupta de la Mărăşeşti şi cu vocabularul nostru prin care o repovestim. Acolo s-a luptat fără haine şi fără arme moderne pentru că nu aveam o tradiţie militară capabilă de a ne dota, ceea ce a costat inutil vieţi omeneşti. Când vorbim despre acea victorie, spunem că am obţinut-o «cu piepturile goale» şi suntem tacit de acord că vrem să subliniem prin aceste cuvinte eroismul unor persoane individuale. Mă întreb, fără nici o mefienţă, dacă nu cumva limbajul nostru camuflează sub un clişeu un alt adevăr mai incomod, şi anume dacă acele piepturi goale nu înseamnă cumva absenţa unei tradiţii performante, de stat, dotate militar la un nivel modern, ceea ce în proiectul nostru cultural înseamnă: dotate harnic şi corespunzător cu ediţii critice aşa cum au alţii din sursele comune pe care le împărtăşim cu ei”. Este, credem, un diagnostic care ne împinge să medităm la decalajul dintre capacitatea instituţională de a crea o infrastructură culturală şi fondul cultural propriu-zis, care-şi aşteaptă cadrele potrivite. De neratat sunt şi interviul lui Mircea Mihăieş cu Ilie Stepan, unul dintre titanii rockului românesc, şi cel realizat de Marta Petreu cu Carmen Elena Andrei despre cartea eveniment Abisul luminat a lui Nicolae Balotă, cea din urmă îngrijind acest volum postum. (G.N.)