De mâncat s-a mâncat bine mai tot timpul pe meleagurile noastre. Şi de aici, sau mai ales de aici, s-ar putea începe o discuţie reală despre identitatea culturală. Scuzaţi ironia ca la un Digestiv reproducem o reţetă aşa de îndestulătoare, dar ea ilustrează cele spuse. Întreaga carte a lui Octavian Stoica, De-ale gurii din bătrâni, ne redă aceste bune obiceiuri, dar pe noi ne-a atras, de această dată, festinul de la Capşa, cu ficaţi de gâscă. O ajută şi limba autorului, aleasă, împănată şi condimentată cum se cade, când vine vorba de astfel de lucruri importante. Dar să nu ne mai lungim. Iat-o:

„Se curăţă ficatul şi se lasă să zacă în vin alb o zi şi-o noapte împreună cu câteva trufe, câte ai la îndemână. Apoi tot în vinul acela, cu sare şi piper, se fierbe la foc lin, învelit în slănină subţire ca să se topească, până-i ajunge şi-l poţi freca bine, dat printr-o sită împletită, la un loc cu untul galben, din acela care-i în bulgări şi acoperit cu foi late de hrean, cu fişcă fără zahăr, cu trufele şi cu un păhăruţ numai de coniac Rouffignac, dar vechi. Aşa cum e acum, maiaua primeşte sare, mai primeşte şi piper – râşnit de data aceasta – şi nucşoară răzuită sau cuişoare, după limba cui o-ncearcă, iar după asta se împresoară cu aspic topit în care s-au pus, de haz şi de frumuseţe, gogoşarii roşii, graşi şi groşi, tăiaţi în felii care să nu-ţi umfle gura, măsline fără sâmbure, aşa-zise «ochi de bou», lăcrămând de bunătatea untdelemnului – de unde şi numele lor, ouă fierte, doar albuşul, şi verdeaţă” (Octavian Stoica, De-ale gurii din bătrâni, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1978).