Pe Valeriu Gherghel l-am descoperit mai întâi pe facebook, unde-şi postează textele publicate pe blogul personal, mai rar în revistele de cultură. Profesor de filosofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Valeriu Gherghel nu are deloc morgă academică ori de savant devitalizat în aerul greu al bibliotecii. Erudiţia sa este una zglobie, gaya scienza pare să fie blazonul sub care îşi scrie cărţile de hermeneutică a lecturii. Împreună cu Porunca lui rabbi Akiba (2005) şi Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate (2012), Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile? (2018) împlineşte un triptic dedicat lecturii şi cortegiului ei de fericiri şi nefericiri.

De ce (mai) citim? De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile? Ce înseamnă experienţa lecturii? La ce ne foloseşte cititul? etc. – sunt doar câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă Roata plăcerilor, într-un Symposium la care sunt convocaţi numeroşi parteneri de dialog, de la filosofii stoici şi până la scriitorii sau teoreticienii (post)moderni. Valeriu Gherghel se autodeclară un „eseist sceptic“, un „agnostic suspicios“, aşa că răspunsurile nu vor fi niciodată nişte adevăruri luate de-a gata, ci reflecţii proprii, după „audierea“ vocilor autorizate şi problematizarea diverselor puncte de vedere. Eseistul nu lucrează cu certitudini. Ca un înţelept veritabil (socratic), spune frecvent că nu ştie, că nu poate să ofere Adevăruri (absolute, irefutabile), iar ideile/ opiniile sale sunt întotdeauna „moşite“ şi nuanţate. De fapt, Valeriu Gherghel se gâlceveşte permanent cu gândirea binară, disjunctivă, de tipul tertium non datur, care aşază în opoziţie viaţa şi cărţile sau experienţa şi lectura. După mai multe ocoluri interogative în jurul temei, concluzia propune o perspectivă integratoare: acestea nu pot fi antinomice, întrucât lectura este ea însăşi o experienţă de viaţă, cu bogăţiile şi primejdiile ei: „Oare de ce (mai) citim? Un înţelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur şi simplu. Citeşti ca să trăieşti... Omul vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie de cărţi. Citim, aşadar, pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi... În fond, am învăţat să iubim din poemele trubadurilor. Poeţii au inventat iubirea-pasiune. (...) Prin urmare, omul mai întâi a citit, şi-a imaginat, şi abia după aceea s-a întrebat dacă iubeşte aievea. A citit şi abia apoi a trăit“.

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile? este, fireşte, o pledoarie pentru lectură, dar una în care pledantul se face adesea şi avocatul „diavolului“, al celor care au îndemnat la exilarea cărţilor din cetatea existenţei (ştiţi marotele: cărţile te usucă, te împiedică să trăieşti, să fii original, să devii înţelept etc.). Numai că, expunându-le argumentele, eseistul nostru le şi deconstruieşte, însă fără încrâncenare, fără pedanterie şi, de asemenea, fără „agitaţia“ („spontanilor“) care, mai ales în vremea de-acum, vrea să treacă drept isteţime, ci persuasiv, rotitor, şugubăţ, cu (auto)ironie şi umor. Chiar tipul de discurs al lui Valeriu Gherghel, ludic-voios (în ciuda bibliografiei atotprezente), trezeşte pofta de a citi, fiindcă el ne dovedeşte că lectura poate fi (şi) o plăcere. Dar plăcerea nu exclude dificultatea, dimpotrivă. Cea mai îndrăgostită lectură este aceea lentă, minuţioasă, reflexivă. Lectura care te provoacă să-ţi pui întrebări, să conteşti, să polemizezi, să fluieri în biserică. Un agon al minţii sau al minţilor, din care nu lipseşte însă imaginaţia sensibilă, senzualitatea, foşnirea mătăsoasă a mărilor de cuvinte, vraja stilului. Emoţia estetică. De altfel, Valeriu Gherghel este el însuşi un cititor de beletristică. Şi nu unul ocazional.

Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile? reprezintă un surâs al abundenţei livreşti. Valeriu Gherghel este, deopotrivă, un floretist al ideilor şi un hedonist al lecturii, un scorpion de cărţi şi un cititor care poate transforma biblioteca într-o grădină cu parfum de roze. (G.G.)