S-a stins din viaţă în dimineaţa zilei de 5 aprilie Ion Horea, unul dintre cei mai importanţi poeţi români postbelici. Născut la Petea, în judeţul Mureş, într-o familie de ţărani, a fost admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureş, în anii Dictatului de la Viena şi ai războiului învăţând la Aiud şi Turda. A urmat Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti, întrerupându-şi studiile din cauza „dosarului” (părinţii i-au fost declaraţi „chiaburi”). În 1951 va intra la Şcoala de Literatură „M. Eminescu”, după ce debutase cu versuri în „Ardealul nou” şi publicase în „Almanahul literar” de la Cluj, „Contemporanul” şi „Flacăra” de la Bucureşti. A fost redactor la „Viaţa Românească” (1952-1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968) şi apoi redactor şef-adjunct la „România literară”, până în 1990.

După debutul editorial, cu Poezii (1956), s-a impus cu volume precum Coloană în amiază (1961), Umbra plopilor (1965), Calendar (1969), Încă nu (1972), Măslinul lui Platon (1977), Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983), Podul de vamă (1986), Cumpene (1991), Cartea sonetelor (2001), Până-ntr-o zi (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În termenii lui Ion Pop, lirismul originalului poet este unul „elegiac, însă mereu echilibrat”, contând în primul rând „acea supunere la Lege, la un ritm natural al existenţei”; pentru Petru Poantă, poezia lui Ion Horea „readuce încrederea în stilul artist, într-o vreme în care lirica este invadată de prozaism”.

Prin dispariţia lui Ion Horea, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.