Nevoia de poveşti romantice creşte în noi într-un mod tulburător, la orice vârstă a inimii şi a lecturii. Prin Jurnalul unei iubiri imposibile, Kaya de Vos ne dăruieşte şansa de a evada „într-o lume mai frumoasă decât cea în care trăim”, în spaţiul de vis al Florenţei, acolo unde posibilul se împleteşte cu imposibilul şi realul cu fantasticul.

Setea de dragoste absolută este regăsită în fiecare dintre cele trei istorii care compun destinele excepţionale ale protagonistelor. Prima proză, cea care dă titlul volumului, se constituie din jurnalul intim al unei studente la Facultatea de Arte. Frumuseţea şi inocenţa ei virginale răspândesc în jur „o lumină intensă, o aură strălucitoare şi curată”. Deloc întâmplător, minunea acestei făpturi feminine subjugă până şi un înger care, de dragul ei, se întrupează într-un tânăr misterios şi seducător, pentru a trăi „iubirea pământeană, dureros de dulce şi fără asemănare cu nimic, care purta cu ea cohorte de spaime, de nelinişti, de îndoieli, dar şi, neştirbite, toate splendorile şi toate bucuriile lumii”.

Jurnalul tinerei, redactat într-un stil golănesc, din pudoare, tocmai pentru a-i ascunde puritatea, dezvăluie o febrilă căutare identitară. Carina încearcă să se cunoască şi să se înţeleagă pe sine însăşi, scriind. Mistuită de pasiunea de a picta Il Ponte Vecchio, în diverse ceasuri ale zilei, ea îşi mărturiseşte bucuria privilegiată de a locui într-un oraş nepereche, căruia îi redescoperă viaţa fabuloasă, mereu şi mereu, în peregrinări matinale sau nocturne. Plimbările prin grădinile, bisericile şi vechile palate florentine, de-a lungul râului Arno şi a podurilor lui minunate, a străduţelor înguste şi a pieţelor configurează un spectacol urban inegalabil şi, în egală măsură, tot atâtea itinerarii lăuntrice: „Florenţa, luminată roşu de un apus fulminant, arăta ca un covor fantastic, incandescent şi sfumato, aşternut la picioarele noastre. Era ca-n filme. Iar Arno părea un curent de lavă care împărţea universul în două: tot ce era dincolo de el avea aerul că face parte dintr-un alt tărâm, care, în lungul albiei râului, se rupe şi se depărtează de lumea noastră cu fiecare clipă. Apoi, pe măsură ce oraşul se adâncea în noapte, rămâneau la vedere, aurii şi măreţe, dar parcă ieşind dintr-un mare nor, doar turnul Signoriei, Campanila lui Giotto, cu cele şapte clopote ale ei, şi, puţin mai la dreapta, inconfundabila cupolă a lui Brunelleschi”.

Protagonista este o singuratică, dar nu suferă din această pricină. O plictisesc sindrofiile, escapadele colegiale sau amicale. În universul ei intimist, există, totuşi, un prieten din copilărie, Paolo. La insistenţele acestuia va accepta să meargă într-o excursie, la munte. La cabana unde sunt cazaţi are loc un incendiu inexplicabil şi tânăra este salvată de la moarte, în chip miraculos, de un necunoscut. Când acesta o vizitează la spital, este frisonată de privirea lui pătrunzătoare. La scurt timp după accident, într-o dimineaţă, purtată de o nelinişte bizară, într-unul dintre periplurile ei obişnuite, se simte hipnotizată de o pereche de ochi, care dispar subit, în mulţime. Bulversată, înţelege, după o vreme, că privirea aceea îi aparţine salvatorului ei, Michelangelo, nimeni altul decât îngerul prefăcut în om. Totuşi, identitatea acestuia rămâne învăluită în mister, în ciuda încercărilor Carminei de a o descifra.

Îndrăgostirea îi revelează tinerei o bogăţie de senzaţii şi stări inaugurale: bucurii, înminunări, temeri şi nedumeriri: „Nu mi-am închipuit niciodată, nici o secundă, că apariţia cuiva în viaţa altcuiva poate să schimbe atât de radical totul. Dar absolut totul! Nu mi-am închipuit niciodată că apariţia unui bărbat în viaţa mea poate să mă transforme într-o fiinţă atât de incredibil de în al nouălea cer...”; „Nu m-am prins până acum ce chestie răscolitoare şi obsesivă poate fi dorul! Aşa o fi când te îndrăgosteşti... Ei, na, am zis-o şi pe asta! Dar, dat fiind că n-am mai păţit, nu ştiam. Ceea ce e destul de penibil la cei 19 ani ai mei... ”. Căldura şi blândeţea angelică a gesturilor lui Michelangelo, apariţiile şi dispariţiile lui neobişnuite o devastează pe Carina: „În ce cheie poate fi citit omul ăsta care caută să se apropie de mine într-un fel atât de nelumesc?”.

În aspiraţia contopirii prin iubire se reflectă intensitatea tandreţii, dar şi frenezia senzualităţii. Care revelează o altitudine a trăirii, un zbor al sentimentelor şi al simţurilor, spre un dincolo edenic. Cei doi simt că nu mai aparţin acestei lumi, sunt mistuiţi de nostalgia reîntregirii fiinţei adamice: „Ne adulmecăm, ne gustăm, ne explorăm unul pe altul în fel şi chip. [...] Nu ştiu cum, unde, în ce fel am izbutit să camuflăm, în răstimpul de până acum, toată pasiunea asta. Iar el are nişte energii şi o căldură absolut nebănuite... E agil, mătăsos şi tandru, ca o superbă panteră îmblânzită. Care, habar n-am cum, ştie întotdeauna exact ce gândesc şi ce vreau. Ai zice că a venit pe lume exact ca să slujească pios tuturor dorinţelor mele”.

Absolutul iubirii nu poate fi păstrat, nicidecum eternizat. Finalul poveştii este trist, abrupt şi artificial, la o primă citire. Chiar dacă autoarea sugerează că deschide calea unor interpretări profunde. Carminei îi este furată amintirea paradisului pierdut. Amnezia provocată de accident o absolvă de suferinţă, lăsând loc speranţei în planul lumescului. Totuşi, după ce a evadat dincolo de graniţele realităţii, după ce a atins, fulgurant, cerul extatic, recăderea în datele unei existenţe obişnuite s-ar fi cerut a fi trăită cu un plus de dramatism.

Celelalte două proze ale volumului stau sub semnul aceluiaşi mistuitor „dor fără saţiu” al împlinirii prin dragoste. Care dinamitează barierele dintre lumea aceasta şi cea de dincolo, dintre cele raţionale şi iraţionale, cele văzute şi nevăzute. Personajele feminine se salvează din capcana unor vieţi comune printr-o nebiruită ardoare sufletească. Astfel, sunt descătuşate energiile adânci ale fiinţei care fac posibilă retrăirea beatitudinii erotice, în tărâmul magic al visului. Eliberaţi din prizonieratul imanentului, îndrăgostiţii se regăsesc într-un univers purificat de durere. Într-o dimensiune spaţială şi temporală stranie, în care fericirea este posibilă, împotriva despărţirii şi a morţii.

Fantasticul şi realul fuzionează în destinul fiecăreia dintre protagoniste: studenta Carmina din Jurnalul unei iubiri imposibile, arhitecta Jadviga din Peregrinările principelui Baldinari sau femeia matură din Nunta de argint. Fiecare dintre ele este iluminată de chemarea unei „nunţi în cer”, a unei iubiri imposibile în contextul limitativ al acestei vieţi.