Deşi nu a vorbit de la început în urechea bună a magistrului, E. Lovinescu a deprins, în cele din urmă, lecţia maioresciană pe care a cultivat-o şi dezvoltat-o în baza unui sincronism raţional, fără s-o recunoască, însă, vreodată pe de-a-ntregul. Se poate ca singurele întâlniri cu autorul celor dintâi Critice să se fi răsfrânt până târziu, în vremea Memoriilor, asupra orgoliului său, înzorzonat şi premenit în timp, barochizat cum n-a putut să-i fie fraza, de altfel riguroasă şi sigură. La început, mărturiseşte autorul Istoriei literaturii române contemporane, „timiditatea mea înnăscută, ca şi atitudinea raţionalizată apoi, ce mă abătea încă de pe atunci de la orice raporturi în planuri inegale, au împiedicat ca admiraţia mea pentru Maiorescu să ia formele tangibile de aderenţă ale unui discipol”. Nu i-a frecventat cursurile, nu a căutat să se apropie de el, dar împrejurările au făcut să se întâlnească la un congres de limbi clasice, în 1904, unde autorul primei Direcţii noi avea să-l întrerupă şi să-l corecteze, iscându-se o mică polemică, tranşată, în cele din urmă, prin vot, în favoarea lui Maiorescu. Acest moment avea să fie intriga episodului pe care îl reproducem din memoriile lovinesciene modernist-anecdotice:

„La apariţia cărţii mele, am crezut de cuviinţă, să adaug o prefaţă, în care, povestind faptele petrecute la congres, nu fără vioiciune subliniam incongruitatea sistemului de vot aplicat chestiunilor ştiinţifice indiscutabile. Câteva săptămâni după aceea, un prieten comunicându-mi dorinţa lui Maiorescu de a mă vedea, trecui pe la dânsul într-o duminică dimineaţă. Cu afabilitatea lui reliefată de gesturi expresive, ce îngheţau totuşi, bătrânul mă invită în bibliotecă, oferindu-mi un loc în dreapta lui, în timp ce eu mă aşezai, din întâmplare, în stânga. Reluându-şi pe îndelete argumentaţia de la congres, când voii să replic, gestul categoric al mânei lui îmi reteză încercarea timidă, de altfel, pentru a face loc unui prodigios monolog, de peste un ceas, plin de consideraţii varii asupra actualităţii politice şi literare, din care mi-a rămas cu deosebire în amintire satisfacţia lui faţă de destinele junimismului, scoasă din faptul că toţi istoricii noştri – I. Bogdan, N. Iorga, D. Onciul – erau junimişti; orice încercare de a participa câtuşi de puţin în ţesătura acestui monolog, prelungit peste oportunitatea momentului, se izbea de acelaşi gest de laminare categorică a bătrânului. Fără să fi rostit un cuvânt, am plecat, astfel, condus de aceeaşi gesticulaţie de politeţă, neaderentă cu o atitudine destul de exclusivă. Întâlnind în stradă pe prietenul comun, ce venea tocmai atunci la Maiorescu, i-am exprimat indignarea faţă de o astfel de primire. Rămas o clipă nedumerit, prietenul mă întrebă apoi:/ – În ce parte te-ai aşezat?/ – În stânga, răspunsei mirat de o astfel de întrebare./ – D-apoi bine, dumneata nu ştii nici până acum că Maiorescu nu aude de loc cu urechea stângă?/ Am râs: atitudinea avea o explicaţie: pentru a-şi ascunde infirmitatea, din sentimentul demnităţii de a se arăta întreg, bătrânul preferase, astfel, să vorbească singur timp de un ceas”.

Cu toate astea, Lovinescu a auzit mesajul maiorescian, a urmat „degetul luminos” al lui Maiorescu, şi a continuat să arate în aceeaşi direcţie, căreia îi urăm mulţi ani critici.