În numărul 8 din 2019, revista Viaţa românească propune un recurs la opera lui G. Călinescu, gest necesar nu numai din perspectiva istoriei literare, ci şi pentru probarea şi reglarea spiritului critic în sincronie. Participă cu răspunsuri Alexandru Călinescu, Al. Cistelecan, Bogdan Creţu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Vasile Popovici, Ion Simuţ, Ioan Stanomir şi Cornel Ungureanu, intelectuali români de prim-plan, care afirmă, aproape la unison, importanţa textelor călinesciene pentru apropierea entuziastă, şi sănătoasă de literatură. Al. Cistelecan afirmă: „Cât despre exuberanţa sa stilistică, presupun că nimeni nu-şi pune mintea să creadă că poate performa cum a făcut-o el. E o demonstraţie de fascinaţie a criticii, fără de care nici n-are sens să se facă vreun fel de critică literară. Rămâne, aşadar, tot ce trebuie să rămână”. Gheorghe Grigurcu alege să pună o întrebare retorică, relevând, astfel, importanţa stilului călinescian şi înrădăcinarea sa în conştiinţa noastră literară: „Oare cine dintre noi n-a avut, în unele momente, reacţii de tip «călinescian», aidoma unui reflex condiţionat?”. Vasile Popovici evidenţiază şi el rolul criticului în cultivarea pasiunii literare – „Cu geniul său histrionic a făcut pentru literatura română un imens serviciu: a deschis apetitul pentru tot ce a atins. Iar dacă nu se mai citeşte azi, pot afirma sigur pe ce spun că se poate citi – cu delicii”. Atât în calitate de romancier, cât şi în calitate de critic literar, mai ales, Călinescu are o uriaşă importanţă didactic-pedagogică, oferind, prin Istorie sa şi prin celelalte studii, una dintre structurările canonice ale tradiţiei literare româneşti.

În acelaşi număr, tot în spirit didactic-pedagogic îi răspunde Teodor Baconschi lui Cristian Pătrăşconiu, pornind de la Averea bunei educaţii, cea mai recentă carte a celui dintâi: „Pentru mine, o educaţie (formală şi informală) de bună calitate duce direct spre cea mai realistă reflectare a raportului dintre ce visăm şi ce putem. Nu reuşim să ne realizăm aspiraţiile decât printr-o disciplină a renunţării (căci orice alegere implică o excludere). Omul Educat e cel capabil de «virtute», adică de nobleţe, de la ipostaza ei magnanimă, până la aceea sacrificială. El ştie să preia esenţialul pozitiv, decantat de tradiţie, şi reuşeşte să proiecteze un «viitor» în afara utopiei, deci pe temeiul unor evoluţii graduale, în acord cu «decorul» şi potenţialităţile efective ale fiecărei epoci. Cum sugeram adineaori, asta nu înseamnă că educaţia e totuna cu acceptarea stării de fapt, plus optimismul laş al unui «fie ce-o fi». Putem schimba ce-i de schimbat, de jur împrejur, numai că se cuvine să facem asta fără prejudecăţi ideologice, adică în mod critic, rezonabil şi răbdător”.