Dintre vârste, copilăria determină cele mai multe nostalgii, sub a căror presiune debutează volumul Tango tendresse de Eleanor Mircea.

Prima zi de şcoală este adusă în prim-plan cu acele aspecte care au impresionat-o atunci pe autoare, ca în scriitura lui Jean-Pierre Martin, care-şi lua suportul de a merge mai departe în viaţă din mărturisirile despre eşecuri ale unor personalităţi, în sensul de a fi depăşit, cu ajutorul exemplelor, izolarea produsă de ideea că e singurul neîmplinit pe pământ. În cazul de faţă, şcolăriţa acceptă lucrurile aşa cum sunt, inclusiv conflictele specifice acelei vârste; oricum, prima lecţie, asumată cu umor, derivă din semantica expresiei populare: „cine râde la urmă, râde mai bine”, deşi atitudinea, oarecum sarcastică, faţă de un coleg descoperit cu păduchi la un control medical, nu a fost iniţiată de acea şcolăriţă manierată (care, totuşi, „a păcătuit” prin a se fi lăsat dusă de val).

Elementul biografic, exacerbat în lirica postmodernistă, prin abundenţa detaliilor cotidiene, este valorificat diferit aici, într-un fel mai uman, cu o încheiere neaşteptată a scenei luminoase de la şcoală: „mama/ s-a luat cu mâinile de cap ia uite ce e pe tine/ ai gumă în păr/ peste câteva zile aveam păduchi/ s-au umplut şi mama şi tata/ m-au tuns aproape la zero/ şi m-au dat cu gaz” (Tango tandresse).

De la masa de lucru (cel puţin acesta pare a fi unghiul de sondare a situaţiilor), poeta se disociază de timpul trecut, fiind gata a se consacra prezentului, marcat de moartea tatălui. Fotografia devine poarta de comunicare, atât cu propriul sine, cât mai ales cu lumea de apoi: „Răsfoiesc încă o dată albumul/ şcolăriţa zâmbeşte strâmb/ Mioriţa a ars şi am scris o poezie/ tata mă priveşte nostalgic dintr-o poză de dincolo/ îl mângâi şi îl ţin de mână/ ascult tango tandresse”. Impresia conexiunii cu spaţii imperceptibile ochiului se perpetuează într-o asemenea măsură, încât eul liric exprimă paleta de virtuţi a unui demiurg: „zburau peste lume/ bucăţi de cer fără nume/ desprinse din noi/ retezate/ înainte să crească/ pluteau fâşii de vată/ subţire/ din amintire/ te înlănţuiam peste gât/ cu degetele mele rotunde/ plăpânde/ îţi pipăiam respiraţia ce trecea/ prin mărul ţepos” (Dii, calule). Serghei Esenin deplângea soarta unei căţele, ai cărei pui erau smulşi de lângă ea, pe rând, fie pentru a fi ucişi, fie pentru a fi crescuţi de către gospodari (rutină nemiloasă, practicată şi astăzi). Pe un spaţiu scurt, atât cât durează regresia planului celest, semnalată prin suspensia lunii în turlă, poeta se dedublează în căţea, pentru a-i înţelege disperarea, iar adoptarea unui mod interjecţional de comunicare atestă empatia. Starea de solitudine, care de fapt leagă făpturile, se deduce sonor: „Sunt o căţea care urlă/ spre luna din turlă/ târziul tăcerii/ din cerul osândit/ întors în măruntaiele durerii” (Hau-Hau).

Inventarierea elementelor materiale, aflate în corespondenţă (deductibilă numai poetei) cu acelea imateriale, echivalează observării spaţiilor infime, cu un ochi de ciclop, reacţie intempestivă a trăirii intense a dragostei şi este momentul în care atuurile demiurgice sunt recuperate, în urma suferinţei provocate de întrezărirea unei vietăţi vulnerate, iar stadiul de unde poeta începe să le recâştige este al femeii jinduind după tandreţe: „te căutam, te strigam/ voiam să te întorci/ să îmi vorbeşti/ să te îmbrăţişez/ în semn de noroc/ pentru drum/ să iei strângerea mea în braţe/ peste haine/ ca o pătură” (Vis). Dacă Mihai Eminescu, în Sara pe deal, pentru o noapte bogată în platonism, ar fi fost în stare să dea „viaţa lui toată”, semn al convenţiei romantice la care a subscris, Eleanor Mircea mărturiseşte, în cheie modernistă, un tip de generozitate controlată, care, totuşi i-ar asigura doza de iubire necesară; astfel, pretinde că are o inimă „care să bată cât pentru doi”, însă mai mult nu se încumetă a distribui în mersul relaţiei, întrucât există riscul de a se trezi nerăsplătită, cu „sufletul de câine gonit/ la uşa liftului”.

Cu această carte, al cărei titlu vorbeşte despre un anumit mod de a survola evenimentele, cu fermitatea şi eleganţa inspirate de tango, Eleanor Mircea, de fapt, se reconsideră pe ea însăşi din vârstele precedente, strânse în aceea actuală, precum păpuşile Matrioşka.