În Eu sunt Lilith, Gela Enea îşi asumă simbolic, încă din titlul volumului său de versuri, o identitate mitologic-fantasmatică, a primei femei a lui Adam, rebela care se voia pe picior de egalitate cu bărbatul. Dar, dincolo de acest strigăt feminist, cartea nu este un manifest. Există câteva poeme cu tematică feminină, ba chiar şi unele scrise din perspectivă masculină, însă Gela Enea, fiinţă mai degrabă retractilă, nu face din poezie ideologie. Scrisul ei nu este un imbold pentru acţiune, ci o compensaţie a fricii de a trăi: „scriu pentru că nu am curaj să trăiesc“.

Suferinţa condiţiei feminine, care apare în e greu să fii femeie, text reluat din volumul precedent, Silueta unei melancolii de marţi (Editura Brumar, 2018), pare depăşită aici de amărăciunea unei vieţi fără noroc. Identităţi, poemul inaugural, este un elogiu adus unor scriitoare faimoase, cu unele dintre ele având şi afinităţi spirituale, dar şi o lamentaţie asupra propriului destin („minunate femei/ celebre femei/ eu n-am avut norocul acesta“), îndulcită de speranţa mângâietoare a (re)cunoaşterii postume: „există viaţă şi după moarte“. Altfel, într-un spaţiu închis, al unui oraş jigărit şi învins precum o mârţoagă (între pereţii acestui oraş), în recluziunea micului univers domestic, „miniatura unei patrii“, sau în „împărăţia celor patru pereţi“ (kalinka malinka), poeta îşi poate multiplica bovaric identitatea până la jocul de poker cu sine însăşi, din vital(itate).

Eu sunt Lilith are teme diverse: înstrăinarea, îmbătrânirea, boala, dragostea, oboseala ori lehamitea. Formula poetică dominantă îmbină o vagă percepţie halucinatorie cu un acut simţ realist al detaliilor. Rezultatul este, cel mai adesea, o poezie a fulguraţiilor, a flash-urilor biografice şi a schijelor anamnetice, scrisă într-un stil telegrafic, eliptic (cam ca al ultimului Bacovia, dar şi în genul comunicării de pe reţelele de socializare). Cu nostalgia purităţii şi a frumuseţii originare, paradisiace, Gela Enea scrie o poezie a rămăşiţelor zilei, care sunt, de obicei, „clişeele“ existenţei noastre umile. Uneori, versurile îmbracă şi haina narativului, însă „povestirea“ e mai mereu sincopată, structura discursivă urmând fluxul conştiinţei, al gândurilor, amintirilor şi senzaţiilor. Poemul în care îşi imaginează, cu detaşare, trecerea Dincolo, propria moarte, cel al stărilor şi al senzaţiilor de pe masa de operaţie (Reflexii), cel al sanatoriului (recuperări) sunt printre cele mai puternice din carte. Imagini care se lipesc de retină se găsesc şi în alte rânduri: „ne-am lipit buzele în ultimul sărut/ cum se lipeşte pana unei păsări în sângele/ de pe botul animalului de pradă“ (R.C.); „lupta cu sinele este un fel de prescură/ câte puţin câte puţin/ până te-nghiţi şi devii un dumicat frenetic de lut“ (sindromul waterloo).

Ca un Sisif feminin, Gela Enea îşi poartă în spinare, în fiecare zi, bolovanul cu traume, dureri, temeri, slăbiciuni, osteneli, într-un ritual al rezistenţei cotidiene lipsite de glorie: „în fiecare seară citesc/ la poezii dau vocea foarte-ncet/ să m-aud numai eu/(...)/ spre miezul nopţii îmi fac promisiuni/ o să mănânc salate/ o să/ slăbesc/ nu voi mai sforăi/ şi/ în tot somnul meu/ un bărbat îndrăgostit mă va ţine-n braţe/ dimineaţa/ mă doare capu-ngrozitor/ parc-aş fi trecut printr-o beţie zdravănă/ mă-mpiedic de covoare/ uit lucruri/ uit să mă bucur de întâmplarea/ că m-am trezit/ dimineaţa e cel mai greu s-o iau de la capăt/ mă schimonosesc în oglindă/ imaginile/ sunt un fel de răni ale aerului/ nu există bandaje pentru ele/ nici remedii/ ziua/ mă comport cumsecade/ merg/ la serviciu stau peste program/ îmi hidratez iluzia/ că sunt vie“ (între pereţii acestui oraş).

Cu fiecare nou volum publicat, Gela Enea îşi rafinează arta scrisului, iar Eu sunt Lilith o recomandă drept una dintre cele mai autentice voci poetice ale Olteniei de azi. (G.G.)