Am deschis la întâmplare broşurica Gretei Thunberg tradusă în română cu titlul Nimeni nu e prea mic să facă diferenţa, de Felicia Ienculescu Popovici (Editura Seneca, 2019) şi am dat peste un pasaj cu o cadenţă, un ritm interior şi o exprimare ce o apropie mult de o anumită zonă a poeziei contemporane militante: „Adulţii repetă mereu că «avem datoria să oferim speranţă tineretului»./ Dar eu nu vreau speranţa voastră./ Nu vreau să vă faceţi speranţe./ Vreau să intraţi în panică./ Vreau să simţiţi frica pe care eu o simt în fiecare zi. Şi apoi vreau să treceţi la acţiune./ Să faceţi ceea ce e de făcut când ne confruntăm cu o criză./ Vreau să vă purtaţi ca şi când casa noastră ar fi în flăcări./ Pentru că arde.” Trebuie spus că în baza unor aşa-zise principii, abstracte şi deşănţat generalizante, discursurile socialiste au confiscat teme importante ca ecologia, recunoaşterea drepturilor minorităţilor şi marginalilor, feminismul etc. Dexteritatea sloganistică e din ce în ce mai subversivă, având ca bază o viziune apocaliptică pentru care a creat un vinovat mai abstract şi mai absurd decât oricând: capitalismul. Mă tem că şi „carismatica“ suedeză a intrat în acest joc. (G.N.)