Şerban Tomşa este un prozator care cochetează de mult cu realismul magic, dar în formule metaficţionale complexe, ca în distopia din Gheţarul (2009) sau thriller-ul din Călugărul negru (2013). În Casa noastră cea de toate zilele, volum de proze scurte care alcătuiesc un roman sui generis, autorul abandonează labirinturile livreşti, iar pânza intertextuală lasă locul greutăţii simbolice.

Modelul este uşor decriptabil, ciclul poetic La Lilieci al lui Marin Sorescu. Casa noastră cea de toate zilele conţine povestirile unor personaje dintr-o zonă sudică a ţării. Viii se confundă cu morţii, întâmplările realiste se întrepătrund cu fenomene miraculoase, magice, iar evocarea trecutului (amintiri de dinainte de colectivizare şi din anii dictaturii) se melanjează cu descrierea stării de degradare a satului românesc actual. Situaţiile dramatice sunt contrapunctate de inserţii comic-hazlii, pe fondul unor patimi neschimbate de-a lungul timpului: sexul şi alcoolul. Casa care bântuieşte imaginaţia şi visele locuitorilor, adolescenţi sau adulţi, va rămâne, până la urmă, tot aceea din cimitir, unde se întâlnesc cu mic cu mare, la petrecere şi taifas: „Înfloriseră salcâmii şi ne adunam în fiecare dimineaţă în cimitir să vedem ce mai e de făcut. Acolo e locul cel mai plăcut. E linişte şi te poţi gândi la ale tale. Îşi ia fiecare mâncare de acasă şi vine să mănânce acolo, în tihnă. Punem ştergare pe jos şi întindem felii de mămăligă, brânză, ceapă, ouă, slănină, câte un clondiraş cu ţuică şi vin. Se aud clefăiturile moi, ale gurilor fără gingii, mestecând încet, măsurând timpul. Când unul termină, ridică ochii şi, sătul, începe să trăncăne: – Iote, bă, pe Mărtac! Bă, Mărtac, parcă tu erai mort, mă, ce cauţi p-aci?// Cel strigat se preface că n-aude. Celălalt continuă: – E Apocalipsa, bă, de s-au amestecat viii cu morţii?// Mărtac ia un gât de ţuică şi zice: – Nu cumva tu eşti ăla mortu’, Păpurică? Că, de-ai fi viu, n-ai avea ce să cauţi de dimineaţă în cimitir. Dacă mă uit bine, îţi văd şi mormântu’ mai încolo. – Eeee, Păpurică e precis viu, deşi l-a împuns berbecu’ acu’ cinci săptămâni! Pân-acu’ n-a ieşit din culcuş, că l-a durut picioru’. – Unde e, bă? – A dispărut, s-a pitit. – Ieşi, bă, Păpurică, să facem o băută ca-n tinereţe!// Şi se pun pe băut şi spun amintiri“ (Vânătoru, fost profesor. Chef în cimitir).

Casa noastră cea de toate zilele reprezintă cronica fragmentară, realist-magică a universului rural autohton, un No man’s land intrat în zodia crepusculară (procesul extincţiei începe odată cu instalarea comunismului şi se desăvârşeşte în epoca sălbatică a debandadei şi a migrărilor din tranziţia postdecembristă). Casa din vis devine o casă a morţilor, un topos balcanic tragi-comic, în care râsul şi nostalgia se rostololesc pe drumul spre nicăieri. (G.G.)