Se traduce mult şi bine, atât din literaturile care ţin prim-planul pieţelor internaţionale, cât şi din literaturile spaţiilor îndepărtate geografic şi/ sau cultural. Deşi poezia este (sau ar trebui să fie), înainte de toate, forma de comunicare cea mai directă, mai subtilă şi mai profundă de a-l întâlni pe celălalt, de a-ţi negocia şi îngriji alteritatea, în mod bizar, se traduce foarte puţin din literaturile imediat vecine: maghiară, bulgară, sârbă sau din cele poloneză, rusă, cehă etc. În traducerea lui Ivan Pilchin şi cu o „Prefaţă” de Maria Pilchin, absolut necesară, în condiţiile date, editura Tracus Arte a publicat, în 2019, Insula timpului: 4 poeţi din Ucraina şi Rusia. Dat fiind că trei dintre poeţi sunt născuţi după 1989, iar cel de-al patrulea, în 1984, putem vorbi despre literatură tânără, contemporană. Maria Pilchin afirmă „sincronizarea” acestei poezii, „cu ce se face în lume”, conectată, totuşi, la specificul spaţiului din care vin autorii, prin prisma biografismului şi a influenţei culturale.

Galina Râmbu (n. 1990), lector în cadrul Şcolii de Cinematografie Nouă din Sankt Petersburg, implicată în proiecte literare, cu bătaie socială (dedicate literaturii şi teoriei feministe contemporane – „Scriitura-F”, după cum ni se spune în medalionul ce precede grupajul de versuri), practică o formă de autenticism sfredelitor, crud, destul de asemănător cu cel al douămiiştilor români. Tatăl meu doarme pe duşumea, primul poem din volum, impresionează prin rememorarea nudă şi dură: „tatăl meu doarme pe duşumea şi noi îi aşteptăm/ salariul ca pe o minune, ca pe mesia, ca în copilărie/ ca sfârşitul lumii/ când vom mânca prea mult împreună şi vom muri/ şi vom vedea strălucirea lumii fără timp – iată aşa aşteptăm/ serile privind apăsat la singurul nostru geam din singura noastră cameră/ acoperit cu staniol gri de soare// (...)// vrem să ne omorâm între noi ca între rude, dar adormim din nou,/ şi chiar în somn aşteptăm cu mama salariul tatei,/ ca să ne luăm şampon şi gel de duş, ca să-l plimbăm pe fiul meu cu barca,/ să luăm un maxi-taxi şi să mergem în centru la expoziţia de flori,/ dar şi pentru ca într-un sfârşit să mâncăm tot ceea ce ne dorim,/ să mâncăm, să tot mâncăm/ până se va termina timpul; iar tata doarme la bucătărie şi tuşeşte,/ plămânii lui nu se deschid ca o floare purpurie, ca în poezie,/ ci pleoscăie înăuntru în surdină,/ pielea e chinuită de un miros al nopţii;/ el doarme şi nu ştie nimic despre salariul său,/ el vorbeşte în vis moldoveneşte cu fratele”. Un alt poem al acesteia se numeşte În ovarul meu locuieşte un monstru, scris în acelaşi registru, titlu relevând răceala şi hotărârea cu care coboară în negurile fiinţei.

Vladimir Korkunov (n. 1984), doctor în filologie, scrie, de asemenea, o poezie directă, cu unele note expresioniste, în care concretul se reflectă în lucrurile ce ar putea trece drept transcendente. Cu toate astea, o undă de nihilism destabilizează orice încercare de construire a sensului. Lesyk Panasiuk (n. 1991) scrie o poezie în care caută corespondenţe, încercând, aşa cum afirmă prefaţatoarea, în ciuda tentaţiei amuţirii, o „deschidere vizionară”. Ecaterina Derişeva (n. 1994) recurge la tăieturi bruşte ale versului, atacând teme grave, proiectate atât în interior, cât şi în exterior, având, pare-se, după Galina Râmbu, discursul cel mai consistent din această antologie: „pentru E.// ca o sticlă opacă/ se revarsă apusul/ spre marginea vieţii// floarea istoriei/ s-a deschis în timpul războiului/ orarul de lucru – nedeterminat/ [în timpul deschiderii putem surprinde mirosul evenimentelor]// nu contează culoarea părului/ unde ai un tatuaj şi dacă ne iubim// vieţile noastre sunt nişte pixeli/ pe pânza pictată a morţii/ unde garoafele din cimitir cresc tot anul/ şi înfloresc/ şi înfloresc/ şi înfloresc”.

Insula timpului este un volum interesant, care ne pune în faţa unor frânturi de sensibilitate ruso-ucraineană. Aşteptăm şi alte traduceri din aceeaşi sferă. (G.N.)