Nouă în spaţiul cultural românesc şi, din păcate, mult prea discretă, Editura Anacronic îşi asumă publicarea programatică a unor lucrări de orientare conservatoare şi/ sau liberală, din varii domenii, mai ales traduceri, excelente şi necesare pentru dezbaterile autohtone, în care „stânga” pare să fi confiscat şi monopolizat o serie de teme importante. O astfel de iniţiativă întreprinde şi Editura Liberalis, precum şi Institutul Ludwig von Mises România, deci nu este singulară, la care s-ar adăuga, în timp, preţioasele traduceri de la edituri precum Humanitas, Nemira, UAIC etc. Anacronic a editat până acum: două lucrări ale lui John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizaţi. Curriculumul ascuns al şcolarizării obligatorii (traducere de Maria Comănescu, 2016) şi de acelaşi autor, Arme de instrucţie în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a şcolarizării obligatorii (traducere de Iuliana Nistoroaia, 2018); Antony C. Sutton, Wall Street şi Revoluţia Bolşevică (traducere de Costel Stavrache, 2017); Peter Dale Scott, Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier şi atacul asupra democraţiei (traducere de Florin Rusu, 2017), Bogdan Glăvan, Liberalismul care îmi place (2018) etc. Potrivit site-ului oficial, urmează să apară şi Wall Street şi ascensiunea lui Hitler de Antony C. Sutton, Ideile au consecinţe de Richard M. Weaver sau Rousseau şi Romantismul de Irving Babbitt.

Cartea asupra căreia mă voi opri se numeşte Siluirea maeştrilor: Cum este sabotată arta de corectitudinea politică de Roger Kimball, problemă de actualitate, inclusiv pe la noi. Ea pune în discuţie agresiunea criticii retrospective de pe o poziţie ce se pretinde a fi morală, întemeiată, însă, pe un paradox: diferenţa se supune egalităţii – nu juridice, ci în genere – şi TREBUIE să devină egală, indiferent de câtă sofistică teoretică (academică) este nevoie. De aici derivă o ipoteză de-a dreptul caraghioasă, ridicată, însă, la rang de politică exegetică, prin care se acuză, între altele, că anumitor categorii sociale fie li s-a interzis dreptul să apară în capodopere, fie au apărut aşa cum erau (şi nu trebuiau să fie, se subînţelege) în momentul istoric al reprezentării. Cum de către cine? De către scriitorii şi artiştii înşişi, prizonieri, aproape fără excepţie, ai aristocraţiei şi ai burgheziei, pentru care au dus, prin producţia lor, lupta de clasă. Sigur că este ridicol, însă această retorică a devenit discurs oficial în mediul academic, în istoria literaturii şi istoria artei, discurs construit şi cu concursul artiştilor, în baza producţiei avangardei continue, a moştenirii lui Duchamp, cum bine punctează Kimball. În această ordine de idei, „studiul artei este cooptat din ce în ce mai mult de diverse campanii străine, non-artistice şi non-estetice”. Autorul nu pledează pentru purismul estetic, de factură modernistă, ce li se impută tuturor celor care nu acceptă noua cenzură dezvoltată în numele corectitudinii politice, ci pur şi simplu acuză abuzurile şi „siluirile” interpretative, care au inclusiv urmări economice nefaste. Scuzaţi, argumentul economic stă la originea tuturor relelor (evident, din această ilară perspectivă). Cartea de faţă deconspiră „strategiile de subversiune” ale unei atare porniri cenzuratoare şi oferă un model de ripostă: „Siluirea maeştrilor oferă un contraatac la viziunea potrivit căreia istoria artei este, în fond, «o formă de intervenţie politică»”. În ultimele decenii, pentru gânditorii de stânga, „corectitudinea politică operează (de fapt) prin transpunerea vieţii într-o jurisdicţie străină, prezumând a ne evalua eforturile în funcţie de dictatele categorice ale unei virtuţi autoproclamate”. Repet, nu duce acest contraatac de pe poziţiile purismului estetic, ci de pe acelea ale unei critici orientate pe obiect, adică pe metodele şi pe reprezentările specifice artei, care includ, în mod natural, un context şi un nucleu ideologic, transpus, însă, artistic.

Editura Anacronic şi Institutul Ludwig von Mises România mai relevă un lucru extrem de important, prin autorii şi cărţile propuse: nu întreaga lume „bună” academică (inclusiv cea occidentală) e de stânga, cum se induce în mod programatic în spaţiul autohton. Alternativa nu numai că există, dar prin tradiţie şi coerenţă oferă, de fapt, naraţiunea cea mai credibilă şi cea mai eficientă. (G.N.)