Maja Lunde, Istoria albinelor, Traducere din norvegiană de Sanda Tomescu Baciu, Bucureşti, Editura Humanitas, Colecţia „Raftul Denisei”, 2019

Există, în mod clar, o piaţă şi o bursă a temelor, iar în ultimii ani, discursurile ecologiste au crescut mult, pătrunzând în publicitate, politică, literatură şi artă, filosofie etc. Multe dintre naraţiunile contemporane distopice au la origine un dezastru ecologic. În acest trend de înscrie şi romanul Istoria albinelor de Maja Lunde, desfăşurat pe trei planuri, urmărind trei destine: al unei familii din Anglia anului 1852, al uneia din America anului 2007 şi al uneia din China anului 2098, când albinele au dispărut, iar munca acestora le revine, în totalitate, oamenilor. Este, în fond, un roman despre tradiţie şi ameninţările care pândesc omenirea când legăturile tradiţiilor sunt slăbite sau rupte. Răzbate, dincolo de unele locuri comune şi, s-ar putea spune, miteme contemporane, un discurs despre restabilirea relaţiilor naturale prin asumarea individuală, prin reîntâlnirea celuilalt. Ultimele capitole, de altfel, se şi termină cu fraze care trimit la ideea de comuniune în natură: „şi apoi, într-o zi, în timp ce extrăgeam mierea, în lumina soarelui blând de toamnă aflat la apus, la fel de aurie ca picăturile pe care le scuturam de pe rame, mi-am dat dintr-odată seama că tremurul dispăruse./ Lucram cu mâinile sigure şi calme. Asemenea lui. Alături de el. La unison.” (George) şi, după aproape nouă decenii, tot despre relaţia filială, metonimie a firescului: „După ce ne-am luat rămas bun, am coborât colina de una singură, pe făgaşe. Albinele încă mai vibrau în mine. Iar cuvintele lui eliberaseră cuvintele din mine” (Tao). Literatura poate şi va trebui să spună tot mai multe despre legăturile naturale, despre etica locuirii în natură, detaşat de războaiele ideologice care se duc în contul acestor idei, războaie ce n-au făcut decât să genereze atitudini extremistă şi un soi de nouă religie cvasi-panteistă, adesea cu revendicări şi manifestări dintre cele mai aberante.

F. Brunea-Fox, Reportajele mele: 1927-1938, Antologie, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de Lisette Daniel-Brunea, Iaşi, Editura Polirom, 2020

Semnalăm apariţia volumului Reportajele mele de F. Brunea-Fox, autor intrat în legenda publicisticii româneşti ca „prinţul” acestei specii. Despre „identitatea echivocă a reportajului” s-a exprimat autorul însuşi, într-un număr de virtuozitate stilistică jurnalistic-literară:

„Reportajul încă mai continuă să aibă o identitate echivocă. Precum personajul lui Rostand, cu dublă funcţiune, după şorţul pe care şi-l punea ori îl scotea, ba bucătar, ba poet, reportajul e când de condiţie inferioară, şi în consecinţă ţinut la uşa templului literar, când bastard princiar şi cooptat cu jenate onoruri de strană, lângă marii sacerdoţi ai versului şi poeziei.// Nu-i lipsită de burlesc dilema pe care reportajul o suscită când e vorba să i se stabilească genul, încurcătură tot atât de spinoasă ca aceea produsă teologilor de sexul îngerilor.”

Ediţia de faţă este menită să atragă odată în plus atenţia asupra reportajului, care a supravieţuit, intrând în epoca video, prezent prin documentarele care concurează serios cinematograful. Cartea oferă, totodată, o importantă frescă a interbelicului.