Camelia Iuliana Radu, scriitoare, activistă de mediu (este şi administrator al grupului de facebook „Stop poluării oraşului Ploieşti“), publică un volum de eco-poezie, Toluen. Toluenul　sau　toluolul　este o „Hidrocarbură din seria benzenului, incoloră, insolubilă în apă, cu miros specific, care se găseşte în gudroanele cărbunilor de pământ şi în benzina extrasă din anumite feluri de ţiţei, care se întrebuinţează ca materie primă în industria coloranţilor, a unor medicamenteetc.“ (dexonline.ro). Militantismul ecologist şi diatribele împotriva autorităţilor statului şi a rafinăriilor petrolifere domină versurile Cameliei Iuliana Radu, ajungând până la tonalitatea violentă a blestemului (blestemul cancerosului). Toluen stă sub semnul apocalipticului, oraşul (personificat) este bolnav, agonic, iar propria dispariţie a poetei va fi imaginată tot ca un efect al poluării: „mă voi stinge într-un fluviu de gaze toxice/ ca o biserică/ în apa unui lac de acumulare“ (schimb de marfă). Poemele sunt în general discursive, revoltat-mobilizatoare, ironic-sarcastice ori lamentouri resemnate în faţa „lopeţii morţii“. Remarcabile se dovedesc însă acelea în care energia verbului se ridică la altitudinea viziunii expresioniste: „aerul îi urcă/ fibră cu fibră/ pe toţi angajaţii rafinăriilor/ în cimitirul bolovani// celulă cu celulă urcă în aburul serii/ trupuri mâhnite/ într-un tren transparent/ navetiştii de la scăieni// obosiţi/ se aşază cuminţi în sicriele albe/ purtate pe umeri/ de nouri înalţi/ întregiţi între giulgiuri“ (când plouă).