Antonia Mihăilescu, Note din secolul kitsch, Bucureşti, Editura Tracus Arte, Volum câştigător al premiului „Alexandru Muşina”, în cadrul concursului de debut în poezie Alexandru Muşina, 2020

În scurta notă de prezentare a Antoniei Mihăilescu se remarcă două lucruri. Este născută când începeau să intre în scenă „douămiiştii” şi este studentă la Facultatea de Teatru, Secţia Regie – Universitatea Naţională de Arte „George Enescu”, Iaşi, obţinând şi premiul pentru cea mai bună piesă scurtă în cadrul Concursului Naţional de Dramaturgie „Matei Vişniec” (2019). Dar niciuna dintre cele două informaţii nu ajută prea mult pentru intrarea în poezia sa, îndepărtată bine de douămiism şi fără nimic gata de „jucat”, de „regizat” sau de „înscenat”. Titlul Note din secolul kitsch prefigurează cheia de lectură, sugerând lupta cu simulacrele şi încercarea de a privi direct în real. Tensiunea provine din violenţa lovirii limbajului de realităţile servite din exterior, din dorinţa de deconectare voluntară şi plonjare dincolo de ecrane: „îţi iei liber o lună. evadezi din on-line ca un mânz din ţarc ai parte de carte ai parte de sex realitatea imediată e vulpea de îmblânzit citeşti până mori de plăcere faci sex până mori de plăcere// după ce mori îngerii facebook te salvează raiul are flori din pixeli din iarbă dulce de pixeli grădina maicii domnului e facebook şi tastezi green dream” (surâsul amazoanei). Fluxul poetic pe care îl dezvoltă nu pare deloc al unui debutant, fiind canalizat în permanenţă spre (re)cunoaşterea nemediată, iar asta înseamnă pendularea între diferite niveluri de realitate, redate prin metonimii cu efecte autenticiste: „o seară înecată în pixeli. fumul nevăzut din laptopul alb alb numai bun de inhalat de sinapse// numai bun de transmis de la o celulă nervoasă la alta ca o bomboană suptă de la o margine la alta a gurii camera se învârte e cea mai fidelă navetă spaţială face regulat drumuri dus-întors// de la poza cu bentiţa de tenis legată de urechi la poza cu târfa aia de mână la pupat mortul” (voiaj).

Poezia Antoniei Mihăilescu este despre confruntarea dintre naraţiunile interioare şi cele exterioare, despre ce şi cum se reflectă, despre unicitatea unor întâmplări şi impresii şi prezentul lor irepetabil, articulat o singură dată, despre puterea privirii şi legăturile sale organice cu limbajul. Toate astea sună cvasi-general când nu sunt trecute în/ prin poezie, unde îşi primesc trăirea personală, unde fragmentele de realitate se rotesc după stările sufleteşti şi rulează ca un film pe care nu-l poţi pune pe pauză, nu poţi să-l dai în spate sau să-l reiei. Cum spuneam şi la început, această poezie, deşi de debut, este o probă de luciditate, o trecere dincolo de simulacre: „o copleşitoare intrare în fugă. ce paşi mici are când vine la o mie de ani de la momentul ăla când stabilise şi că ora e 21 nu douăzecişiunudemii// nu mai pui pauzele care dublează timpul aşa cum rugina dublează vopseaua ca o soră mai mare mai roşie// are paşii mari când pleacă trece ca bolidul pe lângă rochia ta îngheţată fuge cu faţa spre nu ştiu ce imensă fericire// n-are timp pentru tine tot filmul ăsta e turnat pe platou lipseşte fiecare cadru fix fiecare scenă cade din cer ca o pasăre moartă // calcă pe un creier viu culoarea lui e rozacee ca sexul nu faci destul rău mai poţi ah mai poţi”. Ea sondează dincolo de kitsch-ul secolului.

Antonia Mihăilescu impresionează la debut, dar experienţele din ultimul timp, mai ales din ultimele două decenii, ne-au învăţat că al doilea volum este definitoriu pentru un poet. Până la el, să ne bucurăm de ilustrările acestor superbe flori otrăvitoare de pixeli, în care se reflectă atâta viaţă, cu atâtea prezenţe şi absenţe răsunătoare. (G.N.)