De la picturile rupestre datând din timpuri preistorice, trecând prin galaxia Guttenberg şi până în zilele noastre, când reprezentarea vizuală a ajuns să conteze în comunicare mai mult decât limbajul articulat, imaginea şi cuvântul au traversat câteva milenii de concurenţă şi/ sau colaborare. În epoca digitală, cuvântul, în speţă, literatura, pare să piardă teren în faţa imaginii, a cinematografiei şi a caleidoscopului vizual al reţelelor de socializare (utilizatorul acestora este îndeosebi un consumator de imagini).

1. Credeţi că se poate spune că, actualmente, trăim într-o civilizaţie a imaginii?

2. Care sunt pierderile şi/ sau câştigurile când se face trecerea din codul literar în cel vizual (ecranizările cărţilor, romanele grafice) sau invers (ekphrasis-ul)?

3. În ce măsură filmele documentare despre scriitori şi book trailerul, tot mai la modă azi, sporesc interesul pentru literatură în societate?

Observaţia cum că trăim o epocă de efervescenţă a imaginii nu e incorectă, ci... grăbită şi – deci – superficială. În discuţie se află – de altfel – vizualitatea bidimensională, fie ea statică, fotografică, ori dinamică, filmică. Aşa-numitele formule „3D” sînt încă experimentale, nu ştim cînd vor deveni monedă curentă, aşa încît ofensiva imaginii e astăzi una de „superficii”, de „poze”, aşadar de reducţii monoplane ale realităţii. Sigur că putem vorbi mult despre dezvoltările semantice generate astfel, despre capacităţile simbolice ale discursurilor „iconice”, despre propriile noastre elaborări reflexive şi filozofice stimulate de ce vedem. Totuşi, rămîne incontestabil, dincolo de orice speculaţie, adevărul complexităţii superioare a limbajului verbal. În cazul cuvintelor-frazelor-şuvoaielor textuale vorbite şi scrise, absenţa percepţiilor senzoriale efective, atît de puternice, e compensată de construcţia sofisticată a reprezentărilor mentale: pornim de la sonoritatea elocutorie şi/ sau de la vizualitatea lecturii, recte de la „semnificanţi”, şi extindem acoladele prin reactivarea „mental-senzorială” a experienţelor personale, încît „vedem cu ochii minţii” obiectele despre care vorbim sau auzim, apoi urcăm şi mai sus în ierarhia straturilor concret-abstracte ale observării şi-ale gîndirii şi avansăm către înţelegerea bogat-contextualizantă a mesajelor, din perspective multiple, în orizonturi ideatice uneori foarte largi, fără să ne împiedice forţa autoritară, limitatoare a vizualităţii imediate, strict optice. Cu alte cuvinte, citind „vedem” (la figurat, între ghilimele) mai mult şi mai profund decît vedem (la propriu) privind!

Altă problemă care apare mereu şi mereu cînd discutăm îngrijoraţi despre aceste lucruri e inconsecvenţa criteriilor: actuala ofensivă a imaginii nu priveşte doar anumite categorii de public şi se cuvine examinată în raport cu discursivitatea verbală generică, cea din viaţa curentă, a oamenilor obişnuiţi, nu cu literatura, care e o articulare verbală secundă, deasupra limbajului comunicării directe, accesibilă doar unora. Privesc cetăţenii de azi ai Planetei mai multe imagini decît predecesorii lor şi citesc mai puţine cuvinte? Poate, însă nu trebuie să uităm că-n spate avem epoci de analfabetism majoritar, deci de lectură în cercuri socialmente restrînse, şi că mai recent apărutele consumuri cinematografice şi apoi televizuale îşi au deja vechimile lor de peste un secol, respectiv de circa şapte decenii. Elitele intelectuale şi în special lumea scriitoricească s-au temut că asemenea invenţii vor constitui o concurenţă puternică şi că literatura va ieşi perdantă, pînă la lansarea de profeţii negre: va dispărea cu totul! Constatăm că n-a sucombat deloc: au continuat să apară generaţii de poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici-eseişti, s-a scris mult, din ce în ce mai mult în toate genurile şi capodoperelor de altădată li s-au adăugat mereu alte şi alte mari cărţi.

Scad tirajele, da! Însă nu pentru că publicul cititor ar opta de-aici încolo pentru contemplarea fotografiilor şi „video”-urilor de pe website-uri, ci şi „din cauza” solicitărilor de informare din surse de tipuri noi, pe „suporturile” recent inventate şi care vor continua să apară ca inovaţii tehnologice şi de-aici înainte.

Pe scurt: trăim fenomene de diversificare, nu competiţii provocatoare de excluziuni. Nici arta a şaptea, a filmului, nici televiziunea n-au „omorît” literatura. Apocalipsa se amînă şi acum: va supravieţui şi apariţiei Internetului şi „ofensivei imaginii”, n-am nici o îndoială.

În plus, să nu ignorăm faptul că omenirea privitoare la ecrane nu dă acolo doar peste imagini, ci şi peste cuvinte: „utilizatorii” computerelor află ce pot vedea din titluri, din „adrese” de site-uri şi din scurte rezumate verbale, apoi citesc instrucţiuni, descrieri şi comentarii, eventual reacţionează în rubricile de tip „chat”, adică „stînd de vorbă”, apăsînd pe tastatura cu litere şi înşiruind cuvinte...

Încă de acum o jumătate de secol, René Huyghe vorbea despre Puterea imaginii (1971; Les Puissances de l’image, 1965) şi despre trecerea „de la civilizaţia cărţii la civilizaţia imaginii”. Dar, dacă cercetez mai atent lucrurile, îmi dau seama că sunt nuanţe greu de neglijat în miezul chestiunii. Imaginea şi cuvântul scris, cum bine spuneaţi, nu pot fi separate, lucrează împreună, strâns imbricate, la reprezentarea şi înţelegerea de sine a omului. „Puterile” lor sunt interdependente. Picturile rupestre datează de peste 60 de mii de ani, iar primele sisteme de scriere au doar ceva mai mult de cinci milenii şi sunt simplificări treptate ale desenelor, treceri de la imagine la cuvânt. În formă incipientă, şi picturile erau un fel de scrieri pe care oamenii le „citeau” ca descrieri ale vieţii lor. Îi dau dreptate din nou lui Ion Mureşan: „E limpede că, înainte de a ajunge concept, lumea este, în mintea noastră, imagine”. Copiii întâi desenează, de pe la 2-3 ani, spontan, aş zice, dar învaţă (trudnic) să scrie pe la vreo 5-6. Că astăzi pare că o luăm în sens invers, preferând imaginea cuvântului scris, e doar părere (în ambele sensuri: iluzie şi opinie!). Deocamdată ele convieţuiesc paşnic, cu foloase pentru amândouă. Nu întâmplător, cărţile pentru copii exploatează alăturarea lor, un fel de ekphrasis rudimentar, joc de vase comunicante. Ambele folosesc ochiul, un instrument înşelător, ca toate simţurile („… tot astfel, dacă închid un ochi…”), dar, prin conlucrare, netezesc drumul spre înţelesuri.

Dacă nu s-ar pierde/ câştiga nimic la aceste treceri din imagine în cuvânt şi viceversa, am putea sista lectura lumii, căci, perfect egale, s-ar anula şi ne-ar amuţi/ orbi. Cu un instrumentar specific, ne sunt utile şi separat, şi intercalat. Totul pe lume e interpretare şi comentariu, iar uneltele se pot împrumuta liber dintr-o artă în alta. Pierderile şi câştigurile sunt de la caz la caz. La ecranizări, intervine, fireşte, şi gustul, extrem personal şi subiectiv. Deşi foarte rar, mi s-a întâmplat să descopăr un film mai bun decât cartea (bună) folosită ca scenariu. Cel mai adesea, însă, filmele sunt mai jos decât cartea. Ele dau mai puternic senzaţia de ofertă „de-a gata”, care lasă mai puţin de lucru funcţiei imaginative a creierului tău. În ce mă priveşte, ele tulbură imaginea pe care mi-am construit-o în timpul lecturii (vizualizez, cum mărturiseam de curând în România literară, tot ce citesc, chiar şi textele de critică, iar dacă se întâmplă să cunosc direct autorul, îi aud şi vocea). Ochii minţii sunt gata să „vadă” ceea ce înşiră literele pe hârtie, într-o întrepătrundere imprevizibilă a datelor acumulate în enciclopedia la purtător. Cred că omul are nevoie de toate traducerile existenţei lui: prin cuvinte, prin culori, prin muzici. A citi este fapta/ înfăptuirea cea mai lăuntrică a omului. Lectura (şi mă gândesc aici la „citirea” cărţilor, a tablourilor, a muzicii) este forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. Cea mai rodnică e lectura multiplă, încrucişată: citeşti cartea, vezi filmul şi evaluezi, cu câştig pentru gândul tău activ, diferenţele şi apropierile.

Încă nu am fost cucerită de book-trailer. Ideea ar fi că, dacă eşti pe „sticlă” (pe orice ecran), eşti mai vizibil şi mai mare. Dar social media au aruncat deja în derizoriu această valorizare. Numai cine nu vrea nu are propriile „filme” cu nimicnicia sa (vorba lui Eco). Nu mă conving nici statisticile. De pildă, se zice că peste 80% dintre oameni îşi iau informaţiile din mijloace video. Dincolo de faptul că nici cel mai banal clip video publicitar nu exclude cuvântul, pentru mine, răsfoirea unei cărţi în librărie sau o recomandare venită dinspre un prieten care a citit-o nu pot fi înlocuite de un clip în care mi se arată cartea ca-ntr-o vitrină: străină, distantă, inaccesibilă. Mai mult, îmi sugerează că frecventarea librăriilor şi bibliotecilor poate fi ocolită. Sigur, simt primejdia: s-ar putea să vină vremea dispariţiei variantei pe hârtie a cărţilor, a publicaţiilor. Oricât de aromitoare e încă imaginea răsfoirii tihnite a presei într-o prelungită siestă intelectuală ori cea a lecturii în ungherul tău umbratic, sunt şi semne alarmante că cititul pe hârtie ar putea deveni exponat de muzeu (căci scrisul de mână a cam devenit deja…).

Aş mai adăuga ceva: nu e sigur că mai ştim să privim ori să citim cu adevărat – ne aflăm în plină eră bulimică. Asaltaţi din toate părţile de pălăvrăgeli şi imagini strident încălecate, nu mai putem alege, înghiţim totul pe negândite şi pe nemestecate şi apoi dăm afară ce am înghiţit ca să lăsăm locul altor oferte îmbietoare, îndreptându-ne în picaj spre gândirea zero despre care vorbea Saramago.

A avut ceva ori cineva mai multă putere decât imaginea, decât imaginile, în ultimele mii de ani? Sau ne place nouă, celor care credem în puterea scrisului şi ne-o dorim, care, poate, am cunoscut-o în circuitele noastre închise, să vorbim despre o civilizaţie a cuvântului ce, vai!, e detronată acum, în secolul al XXI-lea, de tablete, telefoane, plasme, holograme, afişe, imprimante 3D, fotografii, filme? Obsesia pentru imagine a majorităţii oamenilor e azi, poate mai cu vârf şi îndesat ca niciodată, de domeniul evidenţei şi în ea stă răspunsul: da, în civilizaţia ei trăim şi parcă-i o mică tiranie. Cu specificaţia că tirani suntem mai toţi.

Indubitabil că ştii mai multe dacă citeşti şi că au fost perioade când alfabetizaţii şi cititorii (de tăbliţe, papirusuri, inscripţii, cărţi, ziare etc.) au avut puterea. E fără tăgadă că te uiţi degeaba la imagini (fie că se succed, fie că sunt fixe) dacă nu le şi înţelegi, dacă nu-ţi vorbesc. Neîndoielnic – pentru mine, cel puţin – că e o prostioară zisa (unii spun că ar fi proverb chinezesc, alţii englezesc, alţii preistoric, scris chiar în Altamira, ca legendă la celebrele desene...) cum că o imagine face cât o mie de cuvinte, dacă imaginea e banală. Sau cuvintele sunt încâlcite. Dar cine mai citeşte azi o mie de cuvinte (în afară de cei care stăm pe Facebook ori facem revista presei pe internet)? Nu de imagini mi-e teamă, nu de sporirea puterii lor, ci de creşterea analfabetismului în rândul privitorilor. Te uiţi ca prostu’ e o vorbă mai veche decât cea cu mia de cuvinte. Iar felul în care lumea e condusă de zeci de ani, modul în care vorbesc, arată şi se comportă liderii ei, dă apă grea la biata mea moară.

Pe de altă parte, cititul cere un efort pe care suntem tot mai puţin dispuşi să îl facem. Prin urmare, industriile (creative) s-au adaptat rapid la această realitate şi au trecut la fapte (culturale). Ne plac sau nu, ele există şi cred că ajută. Povestea cu filmul care nu bate cartea a rămas în scenă doar pentru cei care au citit ori mai citesc cărţi, ca să poată compara. Pentru privitori şi destui regizori, un roman bun poate sta la baza unui scenariu plauzibil, dacă nu chiar a unuia de top. Nu se pierde, prin urmare, nimic, doar se câştigă. Măcar vezi un film ce are un epic solid (de obicei, regizorii nu de la el se abat, ci de la amănunte, de la „scene memorabile”, de la personaje care, din nenorocire pentru ele (şi pentru privitori?), nu mai apar şi pe peliculă. Da, lumea se uită mai abitir la filme decât la cotoarele cărţilor. Oamenii sunt mai dispuşi să aloce două ore unei producţii cinematografice, decât douăzeci lecturii unui op. Aflu că sunt atâtea seriale, ce au numeroase sezoane, tocmai fiindcă există o creştere teribilă a consumului de filme fragmentate (şi aici, culmea!, se pierde răbdarea cam după 50 de minute). Cititul şi scrisul vor rămâne îndeletnicirea unor personaje la care societatea se va uita fie cu admiraţie, fie cu mefienţă. Deocamdată, când văd un om citind o carte în tramvai, în tren, în parc sau oriunde, mi-e brusc simpatic şi simt că îi sunt complice. Îmi vine să-i zâmbesc.

Prin urmare, când aflăm şi vedem că se fac documentare despre scriitori, ori emisiuni TV cu ei, ori book trailere, nu putem decât să ne bucurăm şi să sperăm că, poate-poate, niscai privitori o să fie vrăjiţi de ceea ce văd şi o să catadicsească, apoi, la sfârşit, să citească măcar câteva pagini din ceea ce a scris şi publicat omul de pe sticlă.

Să fim mulţumiţi, aşadar, când mai pune cineva o cameră de filmat pe literatură, fiindcă pare că ar mai avea ceva şanse.

Inegalabilul Thomas De Quincey spunea, cu cinismul său inconfundabil, în On Murder Considered as One of the Fine Arts (1839), cum că: „Dacă un om îşi îngăduie o crimă, va ajunge curând să accepte furtul. De la furt, va trece la băutură şi încălcarea zilelor sfinte, iar, de acolo mai are doar un pas până la impoliteţe şi lenevie”. Mutatis mutandis, urmând contururile buclucaşului raţionament al englezului „fumător de opiu” descoperim că astăzi, prin această digitalizare a existenţei, trăim exact concluzia. Ne-am luat doza digitală.

Reprezentarea vizuală de-a lungul timpului (cel scurs de la „crimă”, adică, primele desene „rupestre”) s-a deteriorat în aşa măsură încât azi constatăm că „impoliteţea” de a nu mai avea nevoie de conţinut, „lenea” şi mârşăvia comodităţii ne împing la indiferenţa de a ne fi suficientă strict doar emblema. Esenţa. Semnul. Trailerul sau logo-ul.

Cartea, aceea care ne-a sucit atât de frumos minţile, a căzut în desuetudine. Deoarece însuşi cuvântul a ajuns doar o performanţă grafică. Este depăşit, e obsolet. A fost emasculat de conţinut şi adus la starea de neputinţă, el nemaifiind capabil să exprime povestea, păţania, ci doar semnul acesteia. Simbolul. Ea nu mai e necesară. Ajunge doar zvonul despre ea. Sau ştirea. Rezumatul. Nu mai avem decât vestigii ale alegoriei, nu alegoria în sine. Eminentul om de cultură şi umanist, draga de Doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, spunea aşa: „Cultura logosului va fi înlocuită cu o cultură vizuală, ceea ce ar însemna o modificare în perspectiva omenească asupra lumii; implicarea ar fi extrem de serioasă şi ar atrage după sine modificarea raportului dintre om şi cosmos”. Deci, în loc de cultura cuvântului, cea a imaginii. Teribilă previziune a Profesoarei mele, care ne povestea, cândva, despre secolul lui Pericle!

Cât despre pierderi, ele sunt incalculabile. Catastrofale. Pentru că ni s-a furat întâmplarea. Ni s-a delapidat valoarea intrinsecă a naraţiunii. Cuvântul nu mai are potenţial epic. El este o fantoşă pe care noii „savanţi” ai acestor vremuri o supun celei mai josnice batjocuri; nu mai au nevoie de ea. De aceea, constatăm cu tristeţe (dezamăgire, îngrijorare, disperare, anxietate, angoasă etc.) că trăim într-o lume seacă, desubstanţializată, descărnată, dezechilibrată... Ba chiar şi, aş îndrăzni, decerebrată (sic!). O lume searbădă, burduşită de simboluri vizuale uscate, în care rătăcim bezmetici acei puţini dintre noi, câţi visători am mai rămas, ca nişte spectre, printre meme, steme şi grafeme. Printre urme, şi amprente. Printre figuri şi indicii (aici, s-a petrecut ceva, cândva... in illo tempore!).

Ah, uitasem!... Peste toate aceste dezagremente ce tind să reducă realitatea la un ţintar de viaţă schematic se aşază, ca o cloşcă păduchios de fertilă, „ancombranta” corectitudine politică ce dădu peste noi ca o năpastă endemică (fiindcă e limpede că este un virus creat în laborator!). Ea nu face altceva decât, pe de o parte, să sterilizeze eposul şi să-l transforme într-un incredibil coşmar, scurt şi eficient ca o lamă de pumnal. Iar pe de altă parte, să încurajeze schizofrenia establishment-ului, prin anestezierea vigilenţei şi, apoi, asasinarea echilibrului. Empatizarea disfuncţiei nemăsurii – acesta este păcatul mortal ce roade, încet-încet, civilizaţia bunului simţ. Vraiştea în care au fost aruncate principiile axiologice, de dimpreună cu regulile ce susţin legitimitatea logicii, demonstrează încă o dată, fără drept de (r)apel, că am devenit prizonierii unei realităţi artificiale. Şi că în curând vom fi înlocuiţi. Cu ce? Nu ştiu. Ştiu doar că, în absenţa Binelui, ne aflăm la graniţa subţire dintre Rău şi Mai Rău...

În consecinţă, mintea, speranţa, vrerea, dorinţa, visul ne-au fost reduse în mod samavolnic la un maniheism pauper şi sumbru. Astfel încât, predicţia paradoxală, morală şi mortală în acelaşi timp, a lui Paul Valéry, se pare că s-a împlinit: „Ce qui est simple est faux; ce qui ne l’est pas est inutilisable”.

Un poet nu ştiu cum ar răspunde.

1.-2. Când cel mai reputat specialist în istoria artelor plastice, André Malraux, formula predicţiunea potrivit căreia cinematograful va rămâne arta specifică secolului XX, tot aşa cum alte secole s-au identificat cu alte arte sau cu literatura, ideea antinomiei imagine-cuvânt şi-a găsit un suport ideal. Probabil că, statistic vorbind, Malraux avea dreptate, dar eu nu ader la această viziune.

Nu cred că dominanţa imaginii asupra cuvântului scris a ajuns o realitate indiscutabilă. Punerea în opoziţie a textului scris cu imaginea este străveche şi datează din timpul lui Platon, mi se pare însă riscant să legăm acest proces doar de o anumită epocă.

Există în scoarţa cerebrală umană două zone distincte, responsabile pentru scris-citit şi, respectiv, pentru figurarea imaginii. Aceste două entităţi anatomo-fiziologice îşi fac concurenţă una alteia de când există omul. Este adevărat că, în ultimele decenii, imaginea a avut un suport tehnic mai amplu şi mai sofisticat decât textul scris, dar faptul în sine nu decide niciun fel de victorie.

Putem doar spune că acea parte a umanităţii care favorizează textul e superioară celeilalte păţi, care mizează pe imagine: că aşa stau lucrurile deducem din faptul că lumea animală înregistrează informaţia vizuală, dar nu pe cea textuală.

3. Oricare formă tehnică ce favorizează lectura şi scrisul contribuie la perfecţionarea fiinţei umane. Dacă nu de altceva, măcar şi pentru faptul că priza asupra imaginii este mereu instantanee, în timp ce lectura presupune desfăşurare în timp.

Restul e tăcere!...

Creaţia artistică propune, dar şi impune esteticii generale/ aplicate explicitarea genezei (poiesis-ul), diferită de aceea a simplului mesaj, precum şi a receptării însăşi (aisthesis-ul). Ambele procese, corelate, alcătuiesc numitul act instaurator care se opune stereotipizării mesajelor din cadrul instituţionalizat, dar, în chip paradoxal, îmbogăţindu-l. Literatura absurdului, de exemplu, prezentă în teatrul şi proza europeană din veacul trecut, se oferă analizei estetice, capabilă s-o esenţializeze în categoria absurdului (inteligenţa înfruntând-şi propriile limite), înrudită în acelaşi timp şi cu tragicul prezent în diferite circumscrieri. Demersul estetic nu poate fi decât analitic şi, doar atât cât este posibil, normativ. El are o finalitate oricum valorizatoare, deoarece efectuează mutaţia pe traseul obiect real – obiect estetic (id est = virtual) – obiect artistic propriu-zis, şi asta după o dublă mediere.