După înfrângerea Revoluţiei de la 1848, Ion Heliade-Rădulescu pleacă în exil, grăbindu-se să ajungă în Franţa, „ţara libertăţilor”. În Souvenirs et impressions d’un proscrit　(Paris, 1850), înflăcăratul revoluţionar român, uluit de ceea ce vede, nu se poate abţine să nu ironizeze spiritul oamenilor din Hexagon, încă îndrăgostiţi de privilegiile vechiului regim, de valorile aristocratice:

„La vederea atâtor panglici roşii la butoniere, mi-am zis: iată Roşii, ei nu mai poartă tricolorul.

– Dar aceştia sunt decoraţi, cavaleri ai Legiunii de onoare.

– Într-adevăr! Dar aşa multă vanitate în Republică? Sărmani evrei (fără un Moise), ei nu pot uita idolatria Faraonului! Să vezi atâţia oameni plimbându-şi vanitatea pe Champs-Élysées! Alt contrast. Dar ce copilăresc şi ce caricatură să vezi aceeaşi panglică de trei ori, pe haină, pe palton şi chiar la manta, şi asta la oameni în vârstă! (…) În trei săptămâni, n-am văzut la Paris decât ultimele zile ale imperiului târziu, oameni care nu pot să trăiască fără un stăpân. Dacă nu ai un titlu, ţi se atribuie unul pentru a face să se creadă că ai relaţii cu un mare senior. Orice burghez vrea să fie luat drept un aristocrat, la Paris, libertatea nu este decât o ţinută aristocratică. Este un egoism pur să ai libertatea doar pentru tine, şi această libertate se cumpără cu propria sa servitute!O manie de a fi egal cu toţi regii şi prinţii, de a fi egal măcar cu un marchiz, cu toată lumea privilegiată. Dar a fi egal cu un proletar sau, mai ales, a face din proletar egalul tău, ce ideie!

Ar fi de prost gust, n-ar fi franţuzesc!”

(Opere, vol. I, Versuri. Proză. Scrieri istorice şi memorialistice, 　Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Mircea Anghelescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002)

Că Heliade era un fantast, o ştim cu toţii. Cine n-ar vrea să trăiască precum un rege?! Astăzi, unii se mulţumesc însă doar cu ceea ce le oferă generosul stat democratic şi asistenţial francez. (G.G.)