A devenit o obişnuinţă ca jurizarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova să aibă loc în noiembrie. Anul acesta profesorul Nicolae Pârvulescu nu va mai face parte din comisia de lectură în vederea decernării. Şi nu va mai fi în comisie nici în anii ce vor coborî panta timpului. De acum va sta deoparte, ne va privi din ceruri. Îşi va prelungi la nesfârşit perioadele de retragere pentru meditaţie pe care prietenii i le ştiau. Nicolae Pârvulescu s-a retras definitiv.
S-ar zice pe nedrept că ceea ce a avut de făcut a făcut, ce a avut de spus a spus. Mai erau proiecte cărora să le dea viaţă, mai erau zile de oferit familiei, mai erau prieteni cu care să susţină discuţii cu de-ale culturii şi cu de-ale lumii. Câte mai erau, însă nu mai sunt zile, nu mai este timp, lumea s-a schimbat ireversibil, a devenit alta, a devenit lumea cealaltă. Toate cele ce mai aveau germeni de rodit au rămas fără zile, toate se îngroapă în ele însele, decad fără recurs.
Se ştie că pe fiecare drum lumea se sfârşeşte, că moartea se plăteşte trăind, dar părea că pentru spiritul elevat care era profesorul Nicolae Pârvulescu n-ar fi fost de luat în calcul. Şi totuşi, din nefericire, iată, formula se aplică.
Mai avem numere de telefon la care nu mai răspunde decât liniştea, căci abonamentul la cer s-a reziliat fără notificări prealabile. Poate că acolo unde găseam prin eter vocea doxului, bunului, elegantului şi generosului profesor mai sperăm să o auzim. Este o iluzie care va rămâne. Raţionamentele şi argumentele profesorului s-au curmat dintr-odată.
Sunt cuvinte pe care le găseam pe vremuri în manualele de istorie, în catagrafierea timpului. Acele cuvinte vor lumina spre viitor amintirile despre profesorul Nicolae Pârvulescu. Era înainte de toate un om dârz. Avea dârzenia unui luptător aprig. A purtat războaie, a dat bătălii şi şi-a consumat timp destul în lupte mari şi în lupte mici, în lupte în numele grupului, în numele unei idei, al unui ideal ori în nume personal. A fost mai întâi bătălia pentru spiritul comunei natale, Sălcuţa. A biruit în încercarea de a fi primul student, primul filolog din partea locului. Deschiderea sa s-a transformat într-o tradiţie literară: din Sălcuţa au fost la un moment dat trei-patru membri ai Uniunii Scriitorilor.
A absolvit printre primii Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fiind singurul din anul său care a obţinut nota maximă la Tudor Vianu. Ne bucuram când ne povestea atât de multe despre G. Călinescu şi Tudor Vianu. A făcut parte din ultima promoţie care i-a prins pe cei doi iluştri profesori la catedră: ce satisfacţie, ce privilegiu! Era o mare şansă să prinzi un loc în Amfiteatrul Odobescu unde conferenţia divinul critic.
A fost victorios apoi împreună cu oştirile sale de elevi care l-au iubit, l-au ascultat evlavios şi care au trăit ani şi ani din iubirea sa pentru literatură. Unora dintre ei le-a inoculat pasiunea. Ei au câştigat olimpiade şcolare, au ajuns profesori universitari, magistraţi, generali, profesori, medici; au ajuns... Chiar şi celor care nu l-au urmat în războaiele sale le-a lăsat ceva nepieritor: amintirea unui dascăl onest, dedicat profesiei, corect, franc şi omenos. Liceul Industrial de Construcţii de Maşini nr. 1 (devenit Liceul Traian Vuia) a dobândit rezonanţă prin devotamentul profesorului Nicolae Pârvulescu: aici s-a aflat ca tânăr dascăl şi director matur. Ca inspector şcolar a luptat pentru corectitudine şi promovare pe merit şi a izbândit.
Dacă marea sa izbândă au constituit-o familia şi elevii săi, atunci cea mai frumoasă reuşită a sa a fost romanul, literatura. Va rămâne unul dintre romancierii de seamă ai Olteniei şi ai ţării acestui timp.
Cultura este viaţa sufletului. Nicolae Pârvulescu s-a retras, dar este cu sufletul lângă noi. Dacă privim cu atenţie îl vom vedea deasupra orizontului nostru sufletesc şi vom şti că pentru luptele noastre spiritul şi figura dârzului luptător sunt un simbol.