Noua plachetă de versuri a scriitorului ardelean Ioan Cioba, Ghemul ischemic (elegantă, cu desene de Radu Feldiorean), are ca metaforă simbolică structurantă ghemul. Această metaforă este îndelung uzitată, inclusiv în limbajul cotidian, prin ghemul vieţii, însă noutatea pe care i-o aduce Ioan Cioba provine de la determinantul „ischemic”, termen medical indicând o afecţiune a circulaţiei sangvine.

Rularea ghemului de-a lungul poemelor devine un proces de metamorfozare şi de producţie semantică, prin schimbarea determinanţilor, adjectivali sau substantivali: „ghem de apă”, „ghem de ceaţă”, „ghem fără miresme”, „ghem de cuvinte”, „ghem de sare”, „ghem cu cearcăne”, „ghem de cărbune”, „ghem de gheaţă”, „ghem nocturn”, „ghem de pământ” etc. Poezia desfăşoară, astfel, firul cu noduri al unor stări de spirit umbroase, crepusculare, anxietăţile şi angoasele fiind generate de ghemul de carne care adăposteşte fiinţa, după cum ne avertizează poemul inaugural: „când ai un scut/ atât de fragil cum e trupul/ spaimele mătură des/ toate urmele cerului”. Aici se găseşte „miezul fierbinte al fricii” (ghem de urme), locul „neîncăpător pentru zbatere” (ghem cu chipuri). Situaţia inconfortului existenţial se traduce în frumoase imagini plastice: tenul ridat seamănă „cu faţa apei izbită de ploaie” (ghem de apă), „o pasăre lovind/ limpezimea ferestrei” (ghemul ischemic), „biciul care a risipit ploaia/ mă rostogoleşte/ ca pe un lampion/ pâlpâind prin pasajele/ vibrante ale oraşului” (ghem fără miresme), „pendulez între surâs şi grimasă/ ca o gâză minusculă căţărată pe gene/ şi mai sper că totul va trece de la sine/ fără urme ca toate juliturile copilăriei” (ghem măsliniu), „apele te izbesc/ ca pe un buştean în derivă” (ghem de sare), „lumina/ vânătă după ploaie/ ca un tren îndepărtându-se” (ghem lichid) ş.a. Deşi spune că spaima „creşte ca monştrii copilăriei” (ghem târziu), Ioan Cioba nu atinge spasmele de tip expresionist, tonalitatea versurilor sale rămânând una mai degrabă elegiacă.

Ghemul ischemic degajă o tristeţe resemnat-învăluitoare, ca asfinţitul unei zile mohorâte de toamnă. (G.G.)