Cea mai simplă, nesofisticată formă a voinţei de putere a artistului este dorinţa de a fi actor în teatrul politic. Mi-a rămas în minte un poem al lui Constantin Kavafis, Alaiul lui Dionysos, în care un sculptor visează să intre în lumea potentaţilor, văzută ca un banchet al plăcerilor: „Acestea face Damon. Şi, pe lângă acestea, în/ gând socoteşte tot timpul/ răsplata promisă de regele Siracuzei;/ trei talanţi, bani frumoşi./ Când cu ceilalţi, strânşi prin ani,/ îi va uni, va trăi ca un bogătaş,/ şi va putea face şi el politică – ce plăcere! –/ şi el în Senat, şi el în Agora” (din vol. Aşteptându-i pe barbari, trad. de Aurel Rău, Editura Cartier, Chişinău, 2022). Dacă participarea directă a artiştilor la viaţa politică, acolo unde se iau decizii importante, urmăreşte binele general, libertatea şi prosperitatea întregii societăţi, acest tip de implicare n-ar fi neapărat ceva rău. Sunt numeroase exemple în istoria literaturii române (de până la dictatura comunistă) de scriitori care au fost şi oameni politici, având o contribuţie decisivă în procesul de modernizare a ţărilor române.

O altă manifestare a voinţei de putere o reprezintă angajarea scriitorului/ artistului în slujba unei Puteri politice opresive. Considerându-l pe scriitor o „făptură primejdioasă”, politicienii îl „acceptă” doar în măsura în care-l pun în ipostaze ancilare, umilitoare, ridicole, spunea Tudor Arghezi într-un articol din 1926, „Scriitorul la conducerea statului” (reprodus în Scrieri, Editura Minerva, 1994). Ambiţia parvenirii (mai ales a unor veleitari, deşi au existat şi cazuri de autori talentaţi), pofta de a dobândi nemăsurate privilegii (materiale şi simbolice) îi împing pe unii scriitori să devină servanţi ideologici, mercenari ce-şi vând conştiinţa şi scrisul, producători de texte propagandistice. Acestă „literatură” infestată ideologic, apărută într-un regim totalitarist, a fost numită „oportunistă” (în clasificarea lui Ion Simuţ, din articolul „Cele 4 literaturi”, România literară, 1994) sau „aservită” (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ediţia a III-a, Polirom, 2019). Astfel de scrieri ţin de o „patologie estetică”, beneficiile scriitorilor pierzându-se odată cu dispariţia sistemului politic autoritarist.

Pe lângă situaţia specială a literaturii propagandistice din epoci de dictatură, voinţa de putere poate apărea în orice timp şi loc, inclusiv în condiţii de libertate şi democraţie. Ea constă în faptul că o anume literatură/ artă urmează fidel „principalul” Istoriei (de regulă, o ideologie dominantă la un moment dat). Marea literatură are, cum arăta Virgil Nemoianu în O teorie a secundarului (Editura Univers, Bucureşti, 1997), o reactivitate de fond, un nonconformism şi o libertate naturale, înscrise în ADN-ul ei, care o fac să pară reacţionar-conservatoare faţă de politica oficială. Când discursul literar „imită papagaliceşte imperativele istoriei”, tendinţele ideologice îl acaparează, simplificându-l sau artificializându-l. Atât literatura, cât şi cercetarea literară (artistică, în sens larg), subordonându-se slugarnic ideologiei principale, vor să capete putere financiară şi simbolică în societate (artiştii şi cercetătorii obţin mai uşor finanţări pentru proiectele lor, burse de creaţie, sunt publicaţi şi promovaţi de revistele de specialitate şi de media mainstream). Astfel de artişti şi de cercetători obsedaţi de victorie se prefac a uita că valoarea literaturii decurge tocmai din secundaritatea, recalcitranţa şi unicitatea ei. Nemoianu reaminteşte condiţia ontologică a literaturii veritabile, aparent paradoxale, întrucât abia înfrângerea o face învingătoare în ordinea axiologică din durata lungă a istoriei: „Literatura poate fi încăpăţânată şi, de obicei, chiar şi este, precum Bérenger al lui Ionesco, în lumea de culori uniforme a rinocerilor, printre chipuri severe şi tropăituri de copite, ca nişte tunete. Victorioasă însă nu va fi niciodată şi, de regulă, nici nu încearcă să fie, mulţumindu-se cu un rol auxiliar: să cârtească, să obiecteze, să aducă nuanţe, să păstreze porţile deschise, să imagineze posibilităţi, să nutrească vise. Cu toată insistenţa multora dintre cei ce o practică, literatura rămâne, în fond, un izvor blând şi durabil de relaxare şi de înfrângere. La rândul său, darul vital al etern-înnoitei, etern-efemerei înfrângeri reprezintă una dintre cele mai caritabile şi preţioase piese din zestrea fiinţei umane, izvorul fidel al tuturor galanteriilor şi speranţelor noastre”.

O altă ocurenţă a voinţei de putere (legată de cea anterioară) ţine de complexul cercetătorilor literari în faţa ştiinţelor „tari”, exacte. Ştiinţa este avangarda progresului (prin urmare, ea face parte din „principalul” Istoriei) şi se bucură de toate avantajele financiare şi de prestigiu ale epocii. Din acest motiv, destui reprezentanţi ai umanioarelor se străduiesc să demonstreze o „ştiinţificitate” de acelaşi fel a domeniului lor, împrumutând masiv teorii şi metodologii din ştiinţele „tari”. Mai ales în era dezvoltării tehnologic-informaţionale, criticul şi istoricul literar în varianta lui „clasică” şi-a pierdut capitalul simbolic extraordinar. Voinţa de putere îl mână însă pe cercetătorul literar în lupta cea mare a secolului său, chiar dacă riscă să ajungă în „fundături” epistemologice sau să nege tocmai unicitatea fenomenului artistic, redus la numărători şi scheme explicative străine de natura lui. Pentru asemenea demersuri, în scurtă vreme, inteligenţa artificială va înlocui fără probleme cercetătorul literar. Numai că un robot nu va putea niciodată să răspundă adecvat la provocările profund umane ale literaturii adevărate.

Domeniul literar a devenit din ce în ce mai atractiv, inclusiv în ultimele decenii, deşi prestigiul scriitorului se află în mod evident pe un trend descendent, însă, în mod curios, nu şi mitul creatorului. Iluzia intrării în eternitate, complexele de superioritate (sau, dimpotrivă, cele de inferioritate), dar mai ales fascinaţia puterii simbolice explică, în parte, dorinţa (în)semnării pe o copertă sau sub un text. Aceste cauze, de natură umorală, ce ţin mai ales de insuficienţă educaţională, de fapt, coroborate cu democratizarea şi liberalizarea mediilor literare au atras o sumedenie de impostori, care parazitează şi erodează prestigiul literar. Fenomenul provoacă pagube mai mari decât avem impresia, deşi sunt cât se poate de concrete: slăbirea interesului pentru literatura română, care a ajuns, probabil, la cel mai scăzut nivel din toate timpurile (ca procent din populaţia alfabetizată). Nu, vina nu este exclusiv a publicului şi a şcolii, nici măcar nu este în primul rând a receptorilor, amatori şi/ sau profesionişti, ci a calităţii generale a literaturii care de multe ori ajunge la public şi în şcoli sub eticheta de „literatură contemporană”. Impostorii propun pseudo-literatură, folosindu-se de mitul cărţii, atât de puternic încât acest obiect (mijloc) trece drept o valoare în sine, iar editura e acreditată (meteahnă comunistă), inconştient, ca filtru valoric desăvârşit. Cât despre valoare, într-adevăr, vânzările pot să reflecte sau nu calitatea unei cărţi, criteriul este impactul cultural al cărţii într-una sau în mai multe comunităţi de idei sau de gusturi. O carte cu adevărat valoroasă aproape că se impune de la sine, asta însemnând, totuşi, şi cu concursul criticii (parte organică a literaturii), dar nu prin câteva cronici conjuncturale, ci prin prezenţa ei prelungită în reţea, prin participarea sa la marele joc livresc şi intertextual al literaturii, prin ocuparea efectivă a unui spaţiu pe inelele active ale tradiţiei literare, în continuă formare, într-o dinamică şi cu o forţă autoreglatoare şi (auto)generatoare. Impostura însă pretinde şi risipeşte resursele materiale din sistem, printr-o putere brută ce o mimează şi simulează pe aceea politică. Impostorii caută să transforme puterea simbolică în putere politică, solicită finanţări – că cartea e de bine (e o valoare) –, respect şi poziţie socială. Mai mult, solicită să li se pună la dispoziţie public, să fie citiţi, recenzaţi etc. Nu strălucitoarele (anti)curente literar-artistice (avangardiste) sau critice, de o densitate literară extraordinară, care anunţau moartea scriitorului sau moartea literaturii au slăbit prestigiul literaturii, ci impostura, de un parşiv (pseudo)conservatorism (căci totul poartă, chiar dacă e doar subînţeles, acest prefixoid în impostură), are acest efect. Literatura nu depinde de o instituţie specifică sieşi, fiind un domeniu al creaţiei individuale, creaţie care, singulară sau în lanţ, poate crea efectiv comunităţi spontane de lectură, de idei şi de gust. Instituţiile create în acest sens depind însă de literatură. Ele sunt necesare în ecosistemul cultural, înţeles în sensul cel mai larg al termenului de cultură, atâta vreme cât se structurează în spiritul literaturii. Impostura scriitoricească cunoaşte mai multe forme, între care una relativ nouă: îşi asumă acte didactice, în mediile academice sau în mediul privat, prin cursuri de scriere creativă, de pildă. De fapt, aceasta este tot o mostră de acaparare şi pervertire a puterii simbolice în putere politică.

Există, desigur, nu mai puţin evidentă, şi varianta meschină, deloc generoasă, a unei voinţe de putere în sensul dominaţiei de grup, a unor oameni ai scrisului care dispun în „organigrama” administrativă, de la diferite nivele, de poziţii temporare avantajoase, de care se grăbesc să profite cât pot s-o facă, divizând forţele creatoare, menţinând sau încurajând un soi de concurenţă neloială între grupări şi inşi, ajungând, cum ştim, chiar la procese în justiţie, cu niciun alt profit, în fond, decât al orgoliului mărunt şi al unei biete „voinţe de putere”, cu atât mai surprinzătoare cu cât se manifestă pe un teren de precarităţi ale poziţiei scrisului literar, tot mai frapante. Un astfel de „darwinism literar” îmi pare steril şi nu cred că poate asigura o reală şi durabilă „supravieţuire” în câmpul valorilor. Altminteri, fiecare nouă „generaţie de creaţie” se luptă, se va lupta – şi nu e surprinzător – pe baricade programatice proprii, contestând înaintaşi mai vechi sau mai noi. A fost cazul opoziţiei la dezastruosul „realism socialist” în anii ‘60 ai secolului trecut, al polemicii „optzeciştilor” noştri cu neomodernismul imediat precedent, al celor din anii 2000 contra acestora din urmă… Sociologii literaturii au putut şi mai pot identifica şi analiza în cultura europeană şi mondială diverse grupuri de „putere simbolică”, angajate în cucerirea unor poziţii şi sfere de influenţă explicabile în dinamica evoluţiei de ideologii şi stiluri. O variantă a „voinţei de putere”, mai puţin frapantă totuşi, ar fi de numit şi în competiţia cercetărilor din domeniul academic, pozitivă în fond, care se bat pentru înregistrarea în indicii „citărilor” internaţionale, nu întotdeauna relevantă, totuşi.

Trăgând linia, zisa „voinţă de putere” cred că ţine, în teritoriul creaţiei literare, de aspiraţia mai degrabă idealistă de afirmare a unei viziuni şi personalităţi proprii, cu conştiinţa mult slăbită în ultimele vremuri a ecoului cu efecte transformatoare în planul social mai larg. Mica voinţă de putere poate perturba, desigur, uneori grav, mersul firesc al scrisului literar, justa scară a valorilor, dar Timpul cu majusculă va face, poate, dreptate celor astăzi nedreptăţiţi. Literatură şi cercetare se va face totuşi, căci există, la urma umelor, şi o putere de sacrificiu încrezătoare a scriitorului autentic într-o (mică? mare?) victorie finală. Căci vor exista mereu cititori, fie ei mai reduşi ca număr, asupra cărora puterea relativă a scrisului va acţiona cu consecinţe superior benefice.

Totodată, ar fi nerealist (şi o ipocrizie) să spunem că scriitorul există în turnul său de fildeş, neimplicat, neatins de nimic din ceea ce se întâmplă în exterior, imun la ierarhiile care se fac şi se desfac în preajma lui şi care-l privesc în mod direct, pentru că-l includ sau îl exclud din rândurile autorilor care contează. Lumea literară românească (şi cu siguranţă nu numai ea) a fost întotdeauna un câmp de luptă în care grupuri cu interese şi ideologii diferite s-au ciocnit disputându-şi supremaţia ierarhică (la fel întâmplându-se, de altfel, şi în interiorul grupurilor). Tot astfel scriitorii şi-o dispută pe cea valorică, angrenaţi şi ei, la rândul lor, în lupte intestine sau de suprafaţă, fraternizând unii cu alţii sau, dimpotrivă, contestându-se. Adeziunea la un grup sau altul exprimă o dorinţă de putere, iar acestea (grupurile) îşi exercită deseori discreţionar puterea, ignorându-i, excluzându-i pe cei care nu se aliniază trendului ideologic asumat. Oricine cunoaşte puţin dinamica lumii culturale, chiar şi din afară, ca spectator, observă imediat cum se organizează aceste nuclee de putere, cum acţionează, cine sunt adepţii şi cine contestatarii, cine pe cine susţine sau vrea să impună. Situaţia nu e cu mult diferită în lumea academică, sau poate acolo se vede chiar mai bine: cine nu se aliniază trendurilor din cercetare, sau nu aderă la ideologia dominantă asumă un loc marginal, iar aceasta nu e singura consecinţă.

Voinţa de putere s-a manifestat întotdeauna în domeniul literaturii, iar dacă ne gândim la pactul cu regimul comunist făcut de scriitori – dintre care astăzi mulţi au căzut în uitare –, avem un caz clasic de compromis ideologic. Unii dintre aceştia, din fruntea unor redacţii de reviste literare sau edituri, îşi cenzurau sau sprijineau confraţii, într-un exerciţiu al puterii – au rămas exemple notorii în istoria literaturii. Dincolo de toate acestea, însă, literatura a găsit întotdeauna mijloace de supravieţuire, chiar dacă lucrurile au părut pierdute într-un moment sau altul.