Limbaje ale adevărului. Eseuri 2003-2020 de Salman Rushdie (traducere din limba engleză şi note de Iulia Gorzo, Editura Polirom, Iaşi, 2022) este un volum eteroclit (conţine conferinţe, articole, eseuri, texte de escortă, toate revizuite), însă, per ansamblu, reprezintă o pledoarie pentru literatură, domeniul suprem al umanismului, întrucât literatura suprinde întreaga complexitate a omului, învăţându-ne, în mod implicit, să ne cunoaştem, să ne înţelegem, să ne tolerăm (mai important fiind ceea ce ne apropie decât ceea ce ne desparte):

„Pentru mine, cel mai frumos paradox e celebra formulare de la sfîrşitul poeziei Cîntec despre mine de Whitman: «Mă contrazic cumva pe mine însumi?/ Foarte bine atunci, mă contrazic./ (Sînt vast, cuprind mulţimi.)».

Natura umană e contradictorie, iar fiinţa umană e încăpătoare şi multiformă. Putem avea – chiar avem – mai multe euri simultan; putem fi blînzi cu copiii noştri, dar severi cu angajaţii; putem să-l iubim pe Dumnezeu, dar să nu ne placă oamenii; putem fi îngrijoraţi pentru mediu şi totuşi să lăsăm lumina aprinsă cînd plecăm de acasă; putem fi suflete paşnice pe care pasiunea pentru o echipă de fotbal le împinge spre extreme pătimaşe, uneori chiar huliganice. (…)

Sîntem fiinţe paradoxale, atît individuale, cît şi sociale, atît ancorate în prezent, cît şi parte din fluxul istoriei. Sîntem muritori, dar tînjim, asemenea Cleopatrei lui Shakespeare, după nemurire; iar contradicţia e seva noastră vitală. Aceste definiţii cuprinzătoare ale sinelui au beneficii sociale importante – cu cît eul nostru poartă înăuntru mai multe euri, cu atît mai uşor ne vine să găsim puncte comune cu alte euri multiple, care cuprind mulţimi în ele. Poate că avem credinţe religioase diferite, dar ţinem cu aceeaşi echipă. Şi totuşi trăim vremuri în care sîntem îndemnaţi să ne definim din ce în ce mai îngust, să ne înghesuim multidimensionalitatea în cămaşa de forţă a unei identităţi unidimensionale – naţionale, etnice, tribale sau religioase. Am ajuns la concluzia că acesta ar putea fi răul din care decurg toate celelalte rele ale epocii noastre. Pentru că, dacă cedăm acestei îngustări, dacă acceptăm să fim simplificaţi (…), atunci ne e uşor să ne privim unii pe alţii ca duşmani, să devenim unii în ochii altora Celălalt, astfel încît pînă şi punctele cardinale ajung să se ciocnească, Estul cu Vestul, ca şi Nordul cu Sudul.

Literatura n-a pierdut niciodată din vedere ceea ce lumea noastră pusă pe ceartă încearcă să ne facă să uităm. Literaturii îi prieşte contradicţia, iar în romanele şi poeziile noastre lăudăm complexitatea umană, capacitatea noastră de a fi simultan da şi nu, asta şi cealaltă, fără urmă de disconfort. Echivalentul arab al formulei «a fost odată ca niciodată» este kan ma kan, care s-ar traduce prin «a fost şi n-a fost aşa». Acest mare paradox se află în centrul tuturor creaţiilor de ficţiune. Ficţiunea e exact locul în care lucrurile sînt şi totodată nu sînt aşa, unde există lumi în care putem crede cu tărie, deşi ştim că n-au existat, nu există şi nu vor exista niciodată. Iar această superbă complicaţie n-a fost niciodată mai importantă decît în aceste vremuri ale simplificării excesive” („Foarte bine atunci, mă contrazic”).