Poezia a bântuit dintotdeauna prin Oltenia şi bântuie şi azi, inspirând şi exaltând, dar şi ridiculizând, jucându-le şi tot felul de feste (metafizice, nu-i aşa?), cu un umor care nu rareori dă în cinism, celor care au căutat un soi de înnobilare şi/ sau afirmare politică practicând-o. Ar fi poate savuroasă, dacă nu ar avea pagini de profundă tristeţe, o antologie a umorului involuntar în poezie. Poezia proastă este pur şi simplu impudică, naşte tot soiul de monştri. (Auto)Ironia este un panaceu pentru bolile din spectrul larg al culturii, dar parcă literatura, cu italic fiindcă termenul înghite atât de mult balast încât a căpătat tot felul de conotaţii negative, a dezvoltat un nivel de toleranţă înspăimântător la acest leac. Slavă cerului că prin poezia unor George Magheru sau Marin Sorescu ironia a lucrat în acest sens. Dar nu suficient…, că lectura nu e chiar obligatorie pentru inspiraţi.

Cotrobăind prin arhivele disponibile online, un soi de zapping nevinovat care se soldează, uneori, cu câte un digestiv cultural, am dat peste Antologia poeţilor olteni întocmită, în 1929, de I. C. Popescu Polyclet. Primul poet, o şansă pentru toate antologiile ce păstrează ordinea alfabetică a numelor, este Tudor Arghezi, cu celebrele Între două nopţi, Arheologie, Poate că este ciasul. Asta n-ar spune mare lucru despre carte, dacă nu am fi în 1929 şi alegerea îl legitimează, de fapt, pe foarte puţin cunoscutul Polyclet de la Craiova, aceste prime texte funcţionând aproape ca un paratext. Nu lipsesc nici Traian Demetrescu, Al. Macedonsky, Elena Farago, Al. Iacobescu, Radu Gyr, ceea ce reprezintă, din nou, un soi de argument, fiindcă numele au o rezonanţă puternică în istoriile literare de pe la noi, uneori justificată doar contextual, dar nu asta importă.

Însă alte aspecte atrag atenţia. Ştefan Bălceşti (ofiţer în cadrele Liceului Militar din Craiova), Ştefan Braborescu (sublocotenent), N. Burlănescu-Alin (absolvent de drept şi, prin urmare, funcţionar, dar şi poliţist pentru o vreme), fraţii Constant – Eugen, Paul şi Savin (de asemenea, ca meserii, comercianţi, cu excepţia celui din urmă, licenţiat în litere şi asistent universitar al lui Mihail Dragomirescu) (etc.), precum şi absolvenţii de litere din acest cuprins scriu o poezie din care transpare sentimentul de joc de societate, indiferent de cât de patetică este, conştienţi că se aliniau unor mode, chiar dacă trecute. Niciunul nu-ţi lasă sentimentul emfazei, nu prezintă simptomatologia geniilor care descoperă apa caldă. Au o naivitate care li se poate ierta, un soi de biedermeier în mijlocul modernităţii, asezonat cu tradiţionalism, un idilism benign. Cel puţin acesta este sentimentul de la distanţa a aproape unui secol de la publicare acestor poeme.

În acest context, care ar merita o discuţie mai amplă, nu puteau să nu apară surprizele. Preferatul meu este Vintilă Ciocâlteu (născut la 12 april 1890 în comuna Pleniţa, absolvent al medicinii din Bucureşti – unde avea să fie şi şef de lucrări, cu studii şi în Germania, America şi Anglia). A publicat în reviste tradiţionaliste, dar este remarcabilă ieşirea sa din clişeele vremii şi ale antologiei. Este prezent cu două poeme. Primul, Umbra, combină elemente de blestem, într-un limbaj proaspăt, cu o atitudine detaşată, raţională: „Sticlă spartă, măcinată-n piuliţă/ Şi-nvelită într-o piele de şopârlă,/ Strânsă-n zdreanţă şi ’nodată cu-o şuviţă/ Smulsă dintr’un boit de cal adus de gârlă/ Port în sân şi nu mi-e teamă nici de boală/ Nici de hoţi şi nici de gropile din humă/ Că mi-a fiert-o vrăjitoarea într’o oală/ Subt cămaşa unui om bolnav de ciumă./ Şi nu uit, că ’n miezul nopţii, în pădure,/ Dacă iarna urlă lupii fără preget/ E că ’n şanţ un vânător cu haine sure/ Le ’nvârteşte firul zilelor pe deget”. Sigur, nu este o mare poezie, însă atitudinea…

Cel de-al doilea poem, Singur, are trei strofe încă şi mai reuşite: „Eu nu ştiu ce’i nobleţea! Versul meu/ E strâmb şi noduros ca un ciomag;/ Când corbii croncănesc în juru-mi, — eu/ Scot praştia din buzunar, — şi trag”. Chiar cred că este o ironie la adresa corbilor lui T. Demetrescu şi o detaşare de formula simbolistă a acestuia. Ultimele două strofe o confirmă: „La ursitori un moş ’mi-a aruncat/ În albie trei peri de lup turbat,/ Şi’n leagăn ’mi-a turnat argint topit,/ Ţepi de arici în scutece-a ’nvelit.// De-aceia cat eu fosfor în noroi/ Şi firul vieţii ’n ghemul de canap,/ Fug toţi când văd că părul ’mi-e vâlvoi,/ Şi dacă ’şi pierd căciulile din cap,/ Le lasă jos, spre-a nu privi ’napoi”. O fi şi patina timpului la mijloc, care adaugă un strat de expresivitate involuntară, dar clar astfel de antologii sunt preferabile multora de azi, care mai şi ies în lume sub genericul de poezia (aproape întotdeauna articulat) românească contemporană (cacofonia ţine de un fel de justiţie divină).