Nu o dată, pisicile s-au aciuit pe lângă oamenii de spirit, intrând în operele lor sau veghind pur şi simplu din afară. Li s-a făcut dintotdeauna parte, fiind iubite pentru prezenţa lor înşelător molatic-literară, aflate însă întotdeauna la pândă. Umblă vorba, prin bibliografiile vechi şi, mai nou, prin online, că Ion Creangă ar fi adăpostit în bojdeuca sa şi până la 30 de pisici, atent îngrijite şi numite. Unui motan îi spunea Titu, după olimpianul critic, iar uneia dintre pisici, Mărioara, după mătuşica din Amintiri. Altele aveau nume cât se poate de comune, atinse, totuşi, de expresivitatea firească a marelui povestitor: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina etc. Scotocind după anecdote care să mai taie din grăsimile lecturilor obligatorii din varii motive, am dat peste o povestioară în spiritul umorului junimist de altă dată:
După plecarea lui Eminescu din Iaşi, Creangă legase prietenie cu mai toţi colaboratorii revistei Contemporane. Între aceştia se afla şi doctorul Ţuranovici, care mi-a istorisit reminiscenţele următoare:
Prietenii care ne adunam în cocioaba lui Creangă de pe Scăricică (numele ulicioarei în care se află celebra bojdeucă) îl găsiam vara în căsuţă, în mijlocul motanilor şi al pisicilor lui favorite.
Când intram în bordei, Creangă avea obiceiul să-şi adune familia: « Mariţo, Frosino, Motane, Vulpoi!».
Şi de sub pat, de sub masă ori scaune, de după sobă se iveau pisoii şi pisicele cari îndată săriau pe umerii şi pe capul lui Creangă care îi desmerda drăgăstos recomandându-i prietenilor noui veniţi în căsuţa lui.
Aveam printre noi un prieten «doctorul M.», cari a murit de curând, în timpul războiului şi care imita de minune lătratul câinilor. Când coboram dela Ion Nădejde sau dela V. Morţun din Sărărie ne abăteam pe la «bojdeucă», îndemnat de Ed. Gruber, doctorul M., de la gard, începea să latre, stârnind motănimea lui Creangă care făcea mare haz.
A trăit bietul Creangă ca şi Sărmanul Dionis, cu motanii.... (în C. Săteanu, Figuri din Junimea, Bucureşti, Editura Bucovina, pp. 181-182)
Şi ştim cum ar fi arătând mâţeasca viaţă de scriitor din versurile marelui său prieten:
Şi motanul toarce-n sobă de blazat
ce-i Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic
şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău!
că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem
şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană
cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod,
în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâţe
tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind
un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini
heinizând duios la lună.
Filosof de-aş fi simţirea-mi
ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e un vis sarbăd
de motan.
Şi ar mai fi vreo trei strofe, dar prea devin serioase.
(G. N.)