Contrescarpe (2023) este al şaselea volum de poezie al lui Cătălin Pavel, după Altera pars (2013), Tulburarea la fiinţele vii (2014), Doi oameni într-o poză (2015), Adagietto (2016) şi Carnetul lui Villard (2021). Autorul a publicat şi cinci romane, cel mai recent, apărut în 2022 la Editura Humanitas, fiind Toate greşelile care se pot face, dar şi numeroase opuri de specialitate, între care Arheologia iubirii. De la Neanderthala la Taj Mahal (Humanitas, 2019, tradusă în franceză şi italiană) şi Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi şi pene în arheologie (Humanitas, 2021). Cătălin Pavel este arheolog, cadru didactic şi conducător de doctorate la Universitatea Ovidius din Constanţa, eseist şi publicist. Această scurtă fişă bibliografică ne înfăţişează un scriitor prolific, care în literatură a debutat relativ târziu, fiind prin anul naşterii douămiist, dar nu în mod necesar şi prin formula poetică sau prin cea romanescă. De altfel, spaţiul literar s-a diversificat şi democratizat suficient de mult pentru a nu mai fi nevoie de încadrări generaţioniste.

Termenul Contrescarpe mi-a solicitat, trebuie să recunosc, un search, ceea ce pentru un titlu nu este neapărat de dorit. Rezultatul: „Un scarp şi un contrascarp sunt părţile interioare şi, respectiv, exterioare ale unui şanţ folosit, în general, în fortificaţii. Atacatorii trebuie să coboare contrascarp şi să urce pe scarp”. Dar cuvântul sintetizează, într-adevăr, atitudinea şi starea poetică din carte, pendularea eului între interioarele şi exterioarele vieţii şi ale „morţii alternative”, cum spune într-un vers din a doua secvenţă a textului ce dă titlul cărţii.

Cătălin Pavel surprinde prin căutările şi descoperirile unor solidităţi contraintuive ale sentimentelor, gândurilor, uitării, despărţirii, muzicii, amintirii etc. Recurge, în acest sens, la un proces alchimic invers, transformările petrecându-se dinspre stările subtile ale lucrurilor, percepţiilor, fenomenelor, trăirilor şi experienţelor spre varii materializări şi corporalizări ale lor: „de la tine rămăsesem cu atât,/ cu frumuseţea dezvăluită a lumii/ cu cântecele şi muchiile ei/ frumuseţe pe care ţi-o dezvăluise/ şi ţie un alt bărbat/ şi pe care o dădeam uite-aşa de la unul la altul/ ca pe-un pisoi pe care n-ai timp să-l duci la doctor” (cântece şi muchii); „uneori muzica o ţinea tot înainte ca un soldat/ care mergea spre casă/[…]/ muzica ieşea din minte cum scoate un scamator/ kilometri de eşarfe dintr-un buzunar” (viaţa destul de nouă). Este o strategie prin care receptează, cel mai adesea sub influenţa nostalgiei, frumuseţea ca senzaţie fizică, frumuseţea convulsivă şi plină de asperităţi, ce poate să ocrotească şi să înstrăineze simultan: „încercam tot felul de soluţii ca totul să fie bine/ să fiu cât mai puţin posibil eu însumi/ şi cât mai mult/ toţi cei care s-au înecat// intram, în frumuseţea ta ca într-o hartă/ care nu voiam să mă facă să ajung nicăieri/ ci doar să mă ţină în ea la nesfârşit” (dacă vreţi să ştiţi cum a fost viaţa noastră). Uitarea este o temă falsă, textualizarea doar schimbă sau recunoaşte noua consistenţă a imaginilor şi întâmplărilor mai ales când revin dinspre ea: „(scrii după regulile învinşilor/ pentru că învinşii uită cel mai bine,/ iar tu scrii ca să poţi să uiţi,/ să transformi amintirea într-un text clinic)//[…]// gândul la ea se întoarce cu neruşinare,/ ca pe vremea părinţilor noştri,/ ca pe vremea sfârşitului lumii/ iar tu luai gândul şi făceai cu el ceea ce trebuia făcut,/ cum iei un peşte de coadă/ şi îl izbeşti cu capul de-o piatră,/ ca să nu mai mişte/ pentru că te enervează că e viu) (din după-amiaza asta plecase toată lumea). Chiar dacă nu i se acceptă întotdeauna această funcţie, poezia provoacă în primul rând rememorare lucidă. Nucleele narative conduc spre acele secvenţe şi clipe din trecut care continuă să alimenteze şi să ameninţe prezentul.

Poetul creează cu ingeniozitate impresia unei poezii tranzitive, construieşte un întreg sistem defensiv împotriva nostalgiei, răsturnând cu bună ştiinţă sensurile, adâncind şi întărind contrescarpe-urile şi dublându-le cu un labirint de comparaţii şi naraţiuni secundare. Există o realitate primă, imediată, pe care o descrie parcă din obligaţie, fiind un obstacol ce se impune parcă de la sine. În interiorul ei se produce acea alchimie inversă ce camuflează şi întârzie trăirile autentice, măreşte distanţele faţă de miezul vieţii. Cătălin Pavel nu îndepărtează dintr-odată această formă de realism, ci îi foloseşte forţa pentru a se scufunda în acele intervale privilegiate ale amintirii în care se poate recunoaşte prin intermediul ei, cea care l-a părăsit. Trece, în acest sens, prin vremea exploziei ce face posibilă „dispariţia simultană/ a tuturor distanţelor”. Traversează mai multe nivele de realitate până prinde adevăratul fir narativ şi vizualizează o formă de prezent micşorat, moartea, altceva din acel illo tempore personal la care se ajunge numai prin poezie: „alteori amintirile fără noimă/ puteau fi confundate cu un viitor tragic, noi însă eram de părere/ că acest viitor nu avea să vină şi într-adevăr nu venise niciodată,/ venise o formă de prezent micşorat, moartea, altceva// era vremea în care o atingeam ca să văd dacă în spatele cuvintelor ei/ se afla ea însăşi, dacă exista o acoperire în trup/ a monadei acestor cuvinte,/ călătoream însoţiţi de vieţile noastre care trebuiau date la o parte/ ca să ajungem la noi, la animalul care/ înţelegea doar lumină/ întuneric, casă/ fără casă,/ era un început poate, o falie, ca orice început”. Acest joc fundamental al perspectivelor relevă un grad înalt de conştiinţă literară, ce permite explorarea simultană a mai multor muchii şi faţete ale realului, ale propriului fond existenţial, respectiv, a modului în care se poate raporta la experienţele care-l marchează ontologic. Fascinează, cum am spus deja, vectorii viziunii ce străbate reflectările realităţii în sens invers: „întâlnirea nu era decât un punct pe graficul la care/ se lucrează de mii de ani/ asta însă nu scădea cu nimic adâncimea acelui cer de buzunar,/ care se putea scoate tot mai rar pentru a fi privit,/ care se întuneca şi apoi se dizolva în tot ceea ce este material,/ în tot ce este istorie, cine ştie, dar materialul fusese pentru noi doar/ forma de acces la îmbrăţişare, este încă”. Scopul materialului este, iată, frumuseţea şi iubirea ca senzaţie fizică, după expresia încărcată de forţă estetică de Borges.

Nu despre o retorică a confesiunii specifice poeziei optzeciste sau douămiiste este vorba aici, ci despre o reconfigurare necesar-textuală a trecutului, adică de soluţia identificată de un scriitor matur care-şi cunoaşte bine mijloacele şi nu face din autenticism un scop, ci îl obţine ca efect. Intelectualizarea nu scade impactul estetic, ci, dimpotrivă, îl amplifică. Există, pe de o parte, numeroase pasaje cu explicaţii într-un limbaj cvasi-formal cu ecouri ştiinţifice bine disimulat. Pe de altă parte, un laitmotiv îl constituie muzica, omniprezentă, coagulând întregul univers poetic: „tu asculţi muzică şi/ scrii ca să/ pierzi bătăliile pe care le-ai câştigat” (din după-amiaza asta plecase toată lumea), adică să treacă dincolo de simulacrele victoriilor; „acum moartea nu mai reprezintă o problemă,/ am venit aici, ne-am ascultat fărâma de muzică şi am plecat” (scurtă poezie de dragoste pentru cineva care a plecat); „se făcea galben, ca în kandinsky,/ am apăsat pe acceleraţie ca să trec şi eu, am trecut/ iar atunci cântecul rar, cântecul vechi m-a luat de gâtlej” (vesel). Dar cântecul, atunci când e vechi, este şi o prevestire rea, semnul pierderii sinelui. În poemul elba, unde se descrie şi lucrul cu amintirile, apare sub această simbolizare: „luai fiecare amintire şi ştergeai totul de pe faţa ei,/ aşa cum ai freca o podea,/ ştergeai până lăsai în urmă doar o lentilă de aer concentrat/ un potato chip infinit de subţire, de metal transparent// lipeai apoi pe ea ceaţa curată,/ evitând cu mare grijă cântecele vechi”.

Contrescarpe este un volum ofertant din multe puncte de vedere. M-am focalizat pe modul de construire a perspectivelor din defect profesional, precum şi pentru că inclusiv la acest nivel avem parte de un autentic spectacol literar intelectual. Altfel, volumul propune mai multe poveşti de iubire şi de despărţire, cu soluţii ingenioase, poate pentru unii logoterapeutice, petrecute într-o realitate plăsmuită realist, autentic.