Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Până la urmă, fiecare va fi la locul său

        

Desigur că un poet nu este un om la locul lui, dacă aplicăm, stricto sensu, această locuţiune adjectivală spiritelor iscoditoare, în căutarea sevei cuvintelor, alta decât cea pe care oamenii obişnuiţi o descoperă printr-un al doilea demers, cel al lecturii. Dar Gellu Dorian foloseşte, prin titlul volumului său de versuri, apărut la Editura ROCART, în anul 2022, şi anume, La locul meu, nu locuţiunea indicată de mine mai sus, ci un substantiv urmat de adjectiv posesiv, cu scopul, cred, de a sugera ideea că există o anumită ordine prestabilită a fiecărui obiect, un spaţiu matrice, la care, după o peregrinare mai lungă sau mai scurtă, se întoarce: „Unele lucruri s-au întors la locul lor,/ nu le mai caută nimeni,/ doar ochii stau cu genele întredeschise,/ pe acolo iese lumina şi se aşază în întuneric,/ pe acolo mai caută privirea cu o mână străină/ într-un buzunar străin,/ aruncă mărunţişul în preajma unor copii/ care au buzunarele sparte”.

Spaţiul acesta devine proiecţie a maturizării, formă de cunoaştere, care-şi cere propriul tribut. Singur, poetul nu pare să-şi părăsească locul său, într-o solitudine asumată conştient: „doar pe masa la care stau toate par neclintite,/acolo, de cînd mă ştiu, / de cînd e lumea prin care am trecut şi eu un pic,/ m-am aşezat la locul meu/ unde nu mă mai caută nimeni”. Opera lui Gellu Dorian, atât de complexă şi vastă, îl contrazice însă, el este căutat insistent de muză, cel puţin şi, după cum ne dăm seama, citindu-i creaţia, ea îl şi găseşte mereu.

Volumul de poezie La locul meu este împărţit în trei capitole inegale, numerotate cu cifre latine şi variate ca orizont tematic. Primul capitol, cel mai amplu, conţine douăzeci şi nouă de texte, în care poetul dezvoltă motive lirice precum norocul şi pacostea, izgonirea din lume, ca o izgonire din Eden, naşterea, nunta şi moartea, război versus pace, într-un context în care, concluzionează autorul, „nu e nimic de făcut, chiar/ şi aerul pare de plumb,/ iar plămânii devin peşteri pline de lilieci// pe sub pământ milioane de orbeţi scot morminte de flori afar㔠(Ştiu). Viziunile lui Gellu Dorian au accente terifiante, alternând cu o gravă melancolie, nu este obedienţă, ci un soi de acceptare a destinului, după ce toate formele de luptă au eşuat.

Al doilea capitol al cărţii, cu optsprezece poezii, aduce în atenţie plurisemantismul literaturii văzute nu în primul rând ca artă a cuvântului, ci ca o forţă ce descătuşează energii prometeice: „întâi de toate priveşti prin gaura cheii din pagină/ şi deodată sânge şi deodată iubire şi deodată ură/ şi deodată totul,/ apoi închizi uşa, între coperţi e linişte ca în rai,/ în afara lor e ca în iad,/ dar fără iad nu poţi alege raiul” (Literatura). Poezia de azi, exact cum anticipează titlul, se referă la supremaţia tehnicii, prezentă chiar şi în actul scrierii lirice, căci, după cum ne spune Gellu Dorian, şi nu avem niciun argument să-l contrazicem, poezia nu se mai scrie „pe sine din sine”, „nu se mai scrie cu pixul”, „nu se mai scrie cu stiloul cu peniţă de aur”, „ea se butonează şi apare pe un ecran în milioane de pixeli”. Din păcate, poezia nu rămâne, în discursul lui Dorian, la acest stadiu al butonării, ci „ea se urlă/ se sacadează/ se rapereşte/ se hipo hopeşte/ se maneleşte/ se sinucide”, cu toate astea, citim, în final, c㠄Poezia nu moare”, nici nu ar avea cum, atât timp cât se nasc poeţi veritabili, care fac diferenţa.De remarcat folosirea, în această concluzie, a majusculei. Poemele Mahabharata şi Ghilgameş, Iliada şi Odiseea reprezint㠄un şir lung de fapte”, care a trebuit întâi să fie visat şi abia apoi povestit, abia apoi scris, iar cel care primeşte darul poveştii este „fiul tatălui lui,/ care la rându-i a fost fiul fiilor taţilor lor/ până când urma ta dispare şi o vei căuta de la capăt” (Un şir lung de fapte, iar tu eşti singur).

Tema trădării aproapelui şi consecinţele dezastrului sufletesc, urmare a acestei trădări, sunt idei pe care se alcătuieşte discursul liric marca Gellu Dorian, în poezia Evanghelie, unde metafora ce defineşte subtil şi inconfundabil trădătorul, fie el personaj biblic, fie contemporanul nostru, este cea a „inimii goale”, deci nu golită, ci nativ goală. Regăsim în acelaşi text o altă metaforă, pe care se insistă chiar din titlul volumului: „toate sunt la locul lor după cum bine se vede/ […] toţi stau la masă şi sunt pregătiţi să toarne,/ dar nu mai au cui, unde,/ e plin facebookul de delaţiunile lor/ râd cu gura până la urechi,/ râsul lor cutremură lumea”.

Al treilea capitol propune, la început, textul RMN, în fapt, mărturisirea unei experienţe de viaţă şi de moarte, prin care trece poetul, silit să intre în „tunelul alb”, ţinând în mân㠄o pompiţă de panică”. Se gândeşte la moarte, idealizând-o, „eu eram fericit şi pierdut,/ ea doar frumoasă şi nevăzută,/ în toată călătoria mea m-am gândit doar la ea”. Tema poemului – Ce faci, Doamnă? este cuplul adamic şi dezvoltă motive precum şarpele/ ispita, păcatul, ochiul ciclopic, împerecherea, iar ceea ce a urmat după acuplări repetate pare a fi un galop înspre neantizare:„le-a plăcut/ au muşcat din măr până când s-au iubit, s-au înmulţit, s-au ucis”.

Poezia lui Gellu Dorian invită la reflecţie, la interogarea sinelui în privinţa a ceea ce am devenit, cu concursul nostru, printr-o de neînţeles acceptare. Citez un fragment de final care ar trebui să fie suficient pentru toţi cititorii, încât să le trezească dorinţa de a avea o asemenea carte: „Liniştea va veni mult mai târziu, după ce/ toţi cei aflaţi la butoane se vor plictisi/ şi vor spune că/ asta nu e lumea noastră, e lumea lor care învie”.

de Gela Enea

© 2007 Revista Ramuri